Farmecul animaţiei de care am uitat de ceva timp

Aseară am mers la un film de animaţie proiectat la cinema „Odeon” în cadrul festivalului de animaţie Animest ediţia 2012, un film animat în regia lui Hayao Miyazaki. Filmul a fost o alegere interesantă chiar şi pentru mine, care nu sunt un fan al filmelor anime japoneze. Povestea filmului a reuşit să mă ţină atent la ecran, uneori cred că s-a făcut abuz de suprarealism şi totul pare prea ieşit din comun pentru a fi credibil (poate doar pentru mine), dar aşa cum avem de-a face cu o poveste, nimic nu poate fi pus la îndoială şi totul poate fi adevărat.

Filmul (Howl's Moving Castle) este foarte bine făcut, întreaga poveste decurge suficient de încet şi ai timp să înţelegi ce se întâmplă de fapt, abundă în imagini frumos realizate şi totul creează o feerie specifică filmelor anime. Am plecat din sală cu acea senzaţie de „ce bine ar fi dacă realitatea noastră ar fi ca un film anime”. 

Când eram mic, îmi doream foarte mult să ajung pictor pentru desenele animate. Am crescut într-o constantă penurie de filme animate, niciodată nu mă săturam de ele şi erau zile triste când nu prindeam vre-un film cu desene animate la televizor sau acestea erau în reluare. De acolo probabil a şi mi-a pornit dorinţa de a fi unul dintre acei „vrăjitori” care dau viaţă personajelor din desenele animate. Am sacrificat chiar şi un proiector cu diapozitive de-al mamei pe care am vrut să-l transform într-un proiector al viitoarelor mele filme animate pentru toţi copiii de pe strada mea. Visul meu: să-i invit pe toţi într-o zi la un desen animat rulat pe un perete la mine acasă. 

Animatorii de azi sunt însă cei care au reuşit să menţină vie această pasiune pentru poveşti şi personaje de animaţie. Acum, când îmi aduc aminte la ce visam, îmi dau seama cât de naiv eram şi cât de simple mi se păreau lucrurile. Filmul de ieri mi-a reamintit ce mare e diferenţa între mine copil şi eu acum. M-am transformat în cineva care nu mai crede în poveşti, prea pragmatic şi cu mai puţine vise. Unii spun că desenele animate sunt doar pentru copii, însă eu simt că nu e adevărat: ele ne pot ajuta să nu uităm să visăm, să ne lăsăm imaginaţia să zboare şi să transmită mesaje pe care filmele n-ar putea-o face niciodată. Animaţia ne reaminteşte că am fost cu toţii copii şi nu e nimic rău în a visa cu ochii deschişi, spre ecran.

Nelu Startan vs Joe Dassin

De mai mult timp ma gândeam să scriu despre această "coincidenţă", în care Nelu Stratan, a copiat melodia şi refrenul cu "zai zai zai", scrisă şi cântată încă de pe timpurile când el nu era în plan.
Piesa lui Nelu chiar îmi era simpatică, una din puţinele a căror refren îl mai fredonam şi eu din când în când, mai ales în momentele când eram zăizăit de toate şi de toţi. Şi am rămas tare cu gura căscată când absolut întâmplător am dat peste o emisiune matinala la TV5 Monde, un canal francez, unde toţi fericiţi băteau din palme şi cântau "zai Zai ZAi ZAI".
Atunci mi-am zis în gând "că-s prea rece şi nemilos şi că fac rău că nu ascult trăşul moldovenesc de la Stratan până la toţi uanabe-urile de lăutari de prin diferite orchestre de nunţi şi cumătrii. Uite la Stratan cum a ajuns să fie fredonat şi la o emisiune matinală care se difuzează în toată lumea francofonă!".
Însă entuziasmul a dispărut când la sfârşitul zai-zai-zai-zai-iului prezentatorul a anunţat ale cui sunt meritele pentru această piesă. Apoi le-am găsit pe ambele pe Youtube (le-am adăugat mai jos), le-am ascultat şi mi-am autoreconfirmat că da, fac bine că nu îmi tăbăcesc timpanul cu muzica neoriginală a unui interpret total neoriginal, care oricum mă zăi-zăia.

Zai zai zai zai cu Joe Dassin

Zai zai zai zai cu Nelu Stratan

Sunt doar eu unicul căruia nu-i place să facă "ce trebuie"?

"Trebuie să fac asta...", "dacă vreau ceva, trebuie să fac mai întâi altceva..." - toate sună desutl de cunoscut. Sunt nişte clişee de care ne lovim zilnic. În fiecare zi aflăm că trebuie să facem ceva.
Devin obositor uneori să fii obligat să faci ceva, doar pentru că trebuie. Şi toate în jurul nostru sunt construite anume astfel, ca să te facă să ai impresia că într-adevăr, trebuie.
Întrebarea mea este dacă, totuşi, trebuie cu adevărat să facem lucrurile care ne par că "trebuie"? N-am putea unori să excludem câte ceva din lista de lucruri care trebuie făcute? Ne-ar transforma asta în nişte superficiali, care fac doar ceea ce vor, şi evită să facă ceea ce trebuie?
Societatea noastră quatrumilionară, semiplecată la muncă peste hotare, pentru că trebuie, semirămasă acasă pentru că trebuie să aibă cetăţenie română ca să poate pleca şi ei nu o au (încă), este prinsă foarte puternic în dansul acestui "trebuie". Nu mai face nimeni deosebirea între "fac ceea ce vreau eu" şi "fac ceea ce vor alţii". La noi, "fac ceea ce vreau eu" se rezumă la foarte puţine lucruri, puţini îşi pot permite să-şi facă jocul cu propriile reguli de trai. Cei mai mulţi dintre noi au intrat în capcana lui "trebuie", capcana "fac ceea ce vor alţii".
Pe mine mă  oboseşte foarte repede monotonia şi mor tare repede când trebuie să fac lucruri care mie îmi trebuiesc mai puţin şi altora mai mult. Nu înseamnă că sunt un ignorant, pur şi simplu vreau să fac tot ce fac nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa vreau eu.
Închipuiţi-vă că într-o zi vă treziţi şi nu mai trebuie să faceţi nimic. Nu trebuie să vă duceţi nicăieri, nu trebuie să daţi nimînui explicaţii, nu trebuie să intraţi pe net dacă nu vreţi, nu sunteţi legat cu nimeni şi cu nimic prin nici o obligaţie. Vă sperie ideea? Eu n-am răbdare să ajung aşa zile :)
Nu mai vreau să fac nimic pentru că pur şi simplu trebuie, iar cel mai mult mă enervez când trebuie să fac ceva ce îmi mănâncă mult timp şi în rezultat tot nimic bun nu iese. Şi ştiu că pierd timpul, şi nu vreau să-l pierd, însă trebuie.
Aşadar, din cauza că urăsc cuvântul "trebuie", urăsc şi următoarele activităţi:
- Când ştiu că pot face ceva mai repede şi sunt oprit de alţii pentru că de obicei toţi fac asta altfel, şi eu trebuie să mă dau cu ei, să fac aşa cum trebuie, nu cum vreau eu. " - Dar e mai repede aşa!!!! - Ei şi ce!!!! Trebuie aşa şi nu invers cum vrei tu"... oaaa! mor
- Statul în rând. mă omoară să stau în rând şi să aştept ceva, orice. E cel mai umilitor exemplu de "trebuie". Ştii să pierzi timpul, simţi cu greu cum trece, şi, totuşi, trebuie.
- Trebuie să stu cu oameni care îmi pierd tiimpul şi care nu aduc nimic nou sau util în viaţa mea. Nu mă consider un ignorant, deloc. Dar oamenii plictisitori, care se supără dacă nu-i asculţi sau cei care n-au simţ la cât de mult timp îţi fură din viaţă şi pe care trebuie să îi rabzi/asculţi, îmi mănăncă secunde de viaţă.
Mai sunt şi alte "trebuinţe" care nu-mi plac, dar pe care le mai trec cu vederea.
Totuşi, un om liber, care în mod ideal ar face ce vrea el, trebuie să facă ceva? Mai urăşte cineva să facă lucrurile "pentru că aşa trebuie", sau m-am găsit eu primul şi unicul aici. Aştept păreri în comentarii :)

Mi-am dat azi juramântul, la Palatul Naţional, împreună cu încă alţi peste 400 de colegi de la medicină generală

A fost foarte solemn, frumos şi memorabil. Jurământul de azi a fost o sărbătoare pentru noi, studenţii, dar şi pentru părinţi şi profesori, care toţi şi-au pus umărul la crearea noastră ca specialişti.
Din păcate, însă, dincolo de entuziasmul care ne-a copleşit pe toţi, dincolo de pomposul jurământ pe care l-am strigat cu toţii sigur şi fără rezerve, ne aşteaptă totuşi un sistem defectuos, care funcţionează greu, medicii tineri din Moldova sunt întâmpinaţi în continuare de banale probleme ca salarii mici, condiţii proaste de muncă şi probleme de gestionare a resurselor.
Fiind, însă, o zi de sărbătoare, n-am să vorbesc despre lucruri triste, vreau doar să le evidenţiez pe cele frumoase. Şi ca să vă daţţi mai bine seama cum a fost de fapt azi, la Palatul Naţional, unde peste 700 de studenţi absolvenţi ai USMF "Nicolae Testemiţanu" şi-au dat jurământul lui Hippocrate, am făcut o panoramă pe care o puteţi vedea mai jos. Sunt încă sub influenţa impresiilor de azi, mă mai liniştesc puţin şi poate mai scriu câte ceva ;)

Ochii de iepuri şi vinerea asta

Uneori îmi vin în cap aşchii de amintiri din copilărie despre care n-am ştiut sau despre care am uitat cu desăvârşire. Şi se întâmplă spontan, îmi pot reaminti oameni, unele evenimente, chestii care acum nu au importanţă, dar care atunci mi s-au întipărit adânc în memorie. Una din aşchiile care mi-au răsărit în minte acum câteva zile şi care mă urmăreşte este o amintire veche de pe când eram destul de mic - eram pasionat de tot ceea ce ţinea de "cum funcţionează lucrurile" şi am avut, dintotdeauna şi nestăvilit, o curiozitate insistentă de a afla "ce se află înăuntru?" şi "cum lucrează?".
Curiozitatea asta mi-a distrus toate maşinuţele cu care ar fi trebuit sa ma joc cuminte, a distrus casetofoane, telefoane şi probabil că am intervenit mai prin toate aparatele electrocasnice din casă. Curiozitatea asta m-a făcut să citesc puţin mai multe decât semenii mei,, mai puţin curioşi şi m-a marcat. Amintirea despre care vorbeam la început este parte din şirul de accese de curiozitate de care sufeream şi include o perioadă din copilăria mea fragedă, când după ce un văr mai mare de-al meu a trecut pe la noi şi a tăiat un iepure, eu, din intenţii nobile şi în numele ştiinţei i-am colectat ochii şi i-am pus la păstrare în apă, în cele mai frumoase pahare ale mamei.

Vroiam să am un muzeu de organe şi cei doi ochi ar fi trebuit să fie primele mele exponate.
Din păcate, n-a mers - eu la ai mei 5-6 ani nu prea ştiam nimic despre conservarea ţesuturilor, iar tata avea nas destul de bun ca să-mi desconspire piesele de muzeu puse la păstrare discret, pe dulapuri.
Acum sunt altul.
3 ani în urmă am dat examenul la morfopatologie, unde am studiat pe organe conservate adevărate; nu erau de iepuri. Muzeele de anatomie le-am vizitat de nenumărate ori şi nu doar muzeele. Fascinaţia mea pentru acestea încet, încet se stinge. Locul muzeelor în mine îl ia altcineva - muzeul viu. Sunt absolut convins că nu voi găsi niciodată un muzeu mai enorm, mai complex şi mai impunător decât Omul.
Anume un astfel de muzeu căutam să întâlnesc, probabil, atunci când colecţionam ochi de iepuri, anume un astfel de muzeu am vrut să descopăr, unul în care să rămâi mut de uimire la ceea ce ascunde şi total neputincios să-l înţelegi pe deplin ca un întreg.
Vinerea de azi este o zi specială pentru mine şi toţi cei peste 300 de colegi ai mei din promoţia anului VI de la medicină, fiindcă a fost ultima zi de studiu şi ultima zi când am mai fost studenţi. Sunt şase ani de când am intrat pentru prima oară în aulele USMF şi toţi şase au trecut mai repede decât credeam eu că trece timpul în mod normal. Am înainte, însă, testul final - examenul de stat, şi sper să îl susţin cu bine. Am de repetat tot ceea ce am învăţat până acum şi nu e puţin, aşa că urmează o perioadă destul de încordată în viaţa mea. Însă oricâtă încordare n-aş simţi, ştiu că deja partea mai grea a trecut, a mai rămas doar un pas pentru a închide cercul.
Şi cel mai important e că am înţeles un lucru - nu voi mai construi alte muzee niciodată. Acum ştiu unde pot găsi cel mai extraordinar muzeu al naturii şi încet-încet încep să-i descopăr tainele. Baftă tuturor la examenele finale!

Nu mai aud nimic!

Mi-am laut dopuri de urechi. N-am stiut ca poti trai in atata liniste... E o senzatie pe care n-am avut-o pana acum. Te simti in acelasi timp linistit dar anxios putin, fiindca parca iti pierzi ceva din siguranta in sine )) foarte faina senzatie... Astepti sa auzi sunete, si ele nu-s.

Mi le-am luat din doua motive: primul este ca vreau sa incerc sa vad daca merg si pentru apa, fiindca nu imi place cand imi intra apa in urechi si racesc repede, iar al doilea motiv este colegul meu de camera. Sper ca el nu a citi aceste randuri negre despre dansul, dar ma enerveaza la culme cand deschide televizorul in timp ce eu citesc sau scriu pe blog... Asa ca, in incercarea mea disperata de a gasi o rezolvare amiabila a problemei, in loc sa ma cert cu el, mi-am infundat urechile. Despre eficienta procedurii va tin la curent ;)

Si ca sa ma mai laud putin cu noua mea achizitie, le am si acum in urechi chiar cand scriu acest post, si ma umfla rasul putin de situatia in care am ajuns. Sper ca sa ajute la fel de mult la prevenirea intrarii apei in urechi la innot la fel cum blocheaza sunetul. Cei care au probleme cu apa sau colegii de camera si vor o pereche, se vand in farmacii, ~35 de lei.
Daca vreti sa imi spuneti ceva, va trebui sa scriti comentarii, fiindca altfel nu va aud. :)

hăpibărfdăitumi!

Azi e ziua mea de nastere si am sa:
mananc cata torta am sa vreau eu
am sa imi fac planuri pe anul care vine
am sa stau cu oamenii mei cei mai dragi
am sa astept sa ma felicitati in comentarii :P
am sa-mi iau ceva ce-am vrut de mai mult timp
am sa-i multumesc mamei mele pentru tot ce-a facut pentru mine
am sa muncesc un pic (sa nu uit pe ce lume traiesc)
am sa ma culc tarziu
hoaa... ce zi plina si maare, tre sa fug, ma duc sa atac o torta de pe undeva ;)

Al zilionulea blog pe Pământ, primul blog pentru mine

Stau faţă în faţă cu monitorul alb şi spaţiul care se uită gol spre mine, rugându-mă să scriu ceva.
Cursorul este cel mai obraznic dintre toţi - nu se opreşte din clipit.
Îmi îndemn cele zece degete de la mână şi pornesc primele mele litere din acest blog, care, ca şi multe altele de până acum, va deveni în timp o mică tribună a mea. Toţi avem nevoie de astfel de tribune - locuri de unde să vorbim pentru a fi ascultaţi.
Aşa că azi, chiar în seara zilei în care alţi mii îşi sărbătoresc dragostea şi se bucură de iubirile din jurul lor - eu fac un mic pas pentru voi şi unul mare pentru mine, începând primul meu blog.
Celor care au avut timp şi răbdare să citească până aici le mulţumesc şi probabil că atunci când voi veţi citi aceste rânduri, eu deja oi avea sute de posturi adăugate şi voi fi nelipsit de prin toate blogfesturile posibile (am planuri mari).
Baftă tuturor şi baftă mie + răbdare şi dedicaţie.
Fii bun!