Microbuzele din capitală - câteva idei ale unui călător frustrat

Transportul în comun din Chişinău nu mai face faţă cerinţelor unui oraş modern, microbuzele de rută care au fost iniţial introduse ca o metodă temporară de transport urban au rămas deja de ani buni unica metodă de transport pentru majoritatea locuitorilor oraşului care nu au transport personal.

Rutierele – un mijloc de transport neadaptat corespunzător

Pe străzile oraşului vedem în mare parte diferite modele ale aceluiaşi tip de microbuz, Mercedes-Benz Sprinter, care s-a dovedit un model rezistent şi foarte bine primit de şoferii din Moldova. Este un vehicul rezistent, consumă relativ puţin, ieftin de întreţinut. Totuşi, în pofida pasiunii şoferilor de rută pentru acest model, pe drumurile oraşului nostru circulă modele complet neadaptate transportului urban de pasageri. Am ocazia să simt acest lucru de fiecare dată când urc în vreun microbuz din Chişinău.

Cum urcăm şi coborâm din microbuze

Despre modul în care intrăm şi coborâm din microbuz deja spune foarte multe despre acest tip de transport – dacă urci al doilea în acest tip de transport ai şanse mari să dai la propriu cu nasul în fundul călătorilor care au urcat deja – călătorii care au urcat, la intrare, se apleacă pentru că acoperişul este mai jos şi se reţin în faţă pentru că trebuie să scoată din buzunare taxa pentru călătorie. Unica metodă de a urca este fie să rogi pasagerii deja urcaţi să facă câţiva paşi mai înainte sau, dacă nu te aud, să-i împingi. Dacă microbuzul este arhiplin şi sunt pasageri în faţă şoferul pierde vizibilitatea în oglinda din dreapta, la fel ca şi controlul asupra uşii. Şoferul nu are nici un control asupra închiderii uşilor şi siguranţa acesteia. Nu de puţine ori aceştia pornesc în timp ce uşa nu este încă închisă – fie pentru că se grăbesc, fie că au staţionat neregulamentar şi sunt claxonaţi de şoferii din spate, enervaţi de şofatul şi opririle bruşte ale conducătorilor de maxi-taxi-uri.

La coborâre, de asemenea, sunt multe momente în care pot apărea situaţii de accident – şoferii nu au control asupra uşii şi atunci când staţionează pe a doua bandă pasagerii liber pot deschide uşa să coboare, neasigurându-se că de pe prima bandă nu vine alt autovehicul. Personal am fost martor la o asemenea situaţie când o doamnă a deschis uşa singură şi încercat să coboare în timp ce în viteză, pe prima bandă din dreapta un alt automobil a fost doar la câţiva centimetri de uşa deschisă brusc şi la un pas de a-i sfărâma picioarele. Totul s-a terminat cu un ţipăt disperat de frică şi cu un „ce, eşti oaie, nu vezi că vine maşina?” din partea şoferului.

Motive pentru care „marshrutka must die”

Mai jos vă propun o lista cu cele mai importante motive pentru care eu consider că aceste microbuze nu merită să fie numite transport civilizat.

1. Lipsa de igienă şi anti-sanităria din microbuze

În transportul în comun circulă tot oraşul, diferiţi oameni care au pus mâinile pe diferite lucruri înainte de urcare. Pe aceleaşi bare pun mâinile femei însărcinate, bătrâni bolnăvicioşi, copii care se întorc de la grădiniţe, mame cu copii sugari. Se simte că în microbuze pute. Mai ales vara. Se simte că nu se face curat, că scaunele nu sunt curate. De fapt, este un mister unde priveşte Centrul Naţional de Sănătate Publică şi de ce nu se iau măsuri pentru mizeria din transportul public. Scaunele în majoritatea rutierelor nu sunt lavabile, nu poţi să le speli, sunt aceleaşi scaune de zeci de ani pe care s-au aşezat mii de alte funduri şi care îmbibă ca un burete toată flora oraşului. 

Interiorul majorităţii microbuzelor este tapetat cu covrolin, un material complet neadecvat pentru transportul public. Într-o discuţie cu un medic de familie de la Policlinica Nr.1 din oraş, aceasta îmi spunea că acest material de tapiţerie este un adevărat cuibar de infecţii: tuberculoză, virusuri respiratorii, tot ceea ce se tuşeşte şi se strănută de către toţi călătorii creşte şi se cuibăreşte bine-merci în tapiţeria şi scaunele rutierelor. Ridicaţi capul şi priviţi podurile acestora – în multe dintre ele pe la colţuri veţi vedea urme de condensat care deja răzbat prin învelişul de covor şi lasă şiroaie negre ce amintesc despre cât de prost ventilate sunt rutierele, cât de prielnice sunt condiţiile pentru ca toate infecţiile să se adăpostească şi să se transmită mai departe. De ce ne mai mirăm că avem o populaţie bolnavă dacă zi de zi câteva ore stăm cu nasul în butoaiele acestea de metal infecte? 

Arătaţi-mi un şofer care are grijă să şteargă zilnic barele din microbuze cu soluţie antibacteriană, sau ca podeaua să fie tratată corespunzător. Arătaţi-mi cum se spală scaunele şi cum se dezinfectează pereţii microbuzelor. Nu există asemenea noţiuni cum ar fi igiena în transportul public la noi şi Centrul pentru Sănătate Publică ar fi trebuit de 20 de ani să se autosesizeze în această direcţie.

2. Condiţiile pentru persoane cu nevoi speciale, copii, etc.

Dacă călătoriţi frecvent cu rutierele, cu siguranţă aţi fost martori la situaţii în care urcă mame cu un copil în braţe şi şoferul porneşte neasigurându-se că mama sau copilul se ţin de bare sau că au loc pe scaun. Sunt situaţii când urcă un părinte cu doi copii şi prima grijă a şoferului este să îi prevină că „rebeonku 7 let, doljen platiti” şi nu să se asigură că acei copii nu se vor rostogoli când el apasă pe accelerator. Barele, în majoritatea rutierelor, sunt amplasate una orizontală sus pe dreapta şi una sus pe stânga, verticale: una la intrare şi una la spatele şoferului. Copii şi adolescenţii care nu au loc pe scaune trebuie fie să se fixeze de barele verticale de lângă uşă, împiedicând urcarea şi coborârea, fie să se ţină de scaune, ceea ce este complet nesigur şi periculos.
Despre bătrâni şi persoanele cu dizabilităţi nici nu mai vorbim – acest transport nu este pentru ei. La fel cum nu este nici pentru femeile însărcinate – drumurile noastre pline de gropi, suspensia rigidă a microbuzelor şi, de cele mai multe ori, îmbulzeala şi scaunele prea apropiate unul de celălalt poate transforma o viitoare mămică într-o mămică, din mers!
Eu sunt înalt, probabil mai mult peste medie, de aceea mai mult decât pe oricine, acest tip de transport public, efectiv, mă terorizează. Înălţimea salonului sub 1,80m mă obligă să stau cu capul aplecat pe tot parcursul călătoriei. Unicul lucru pe care îl văd îmi sunt papucii sau ceafa călătorilor care merg alături de mine în picioare. Sunt sigur că pasagerii care au peste 1,70m nu mai văd ferestrele şi pe unde se merge, nu văd străzile şi nu se pot orienta unde se află. Am ani buni de când circul pe străzile oraşului şi deja cu ochii închişi ştiu toate străzile pe care circul zilnic, însă îmi imaginez cum s-ar simţi în locul meu cineva care nu cunoaşte străzile şi nu ştie unde se află - asta pentru că nu se vede nimic dacă stai în picioare.

3.Scaunele

Încă puţin despre scaune – sunt un dezastru în majoritatea microbuzelor. Prost fixate, în stare deplorabilă, de multe ori am avut situaţii când simţi că se leagănă şi poate să se rupă sub tine sau când în spetează din cauza uzurii se simt bucăţi de metal care mi-au zgâriat spatele la hopuri mai mari. În general transportul urban are nevoie de scaune mici, lavabile, subţiri şi nu ceea ce avem noi – fotolii prost făcute, pline de praf, murdare şi dărăpănate. De cele mai multe ori rândul de scaune din spate sunt ridicare pe o platformă mai înaltă pentru a mări spaţiul din portbagaj, de aceea pasagerii se pomenesc cocoţaţi cu capul în tavan. Pe ruta 115 de câteva ori am mers într-un microbuz care în rândul din spate are scaunele foarte aproape de tavan şi trebuie să apleci capul că să nu te loveşti.
De asemenea, spaţiul dintre scaune nu este adaptat pentru pasagerii adulţi. Cu asta ar fi trebuit să încep de fapt, pentru că anume asta mă enervează la culme cel mai mult – lipsa spaţiului pentru picioare. De parcă am trăi în China unde media la înălţime e de 1,60m. Şi nu doar eu sunt enervat de acest lucru, observ şi bătrânii, persoanele mai plinuţe, cei care mai au câte o sacoşă – evită scaunele de la fereastră pentru că nu încap, nu pot trece pe al doilea scaun de la geam şi nu pot sta acolo omeneşte. Mai ales când scaunul din faţa ta este prost fixat şi răblăgit şi îţi tasează genunchii la fiecare hop sub greutatea vecinului din faţă. Enervant la culme.

4. Despre siguranţa în microbuze şi despre ce nu-i greu de făcut

Am auzit cu toţii despre accidentele din ultimul timp în care au fost implicate microbuzele din oraş. Nu sunt primele şi nici ultimele. Cu toţii ştim că şoferii în mare parte sunt bădărani şi nu au idee despre cum trebuie să ducă pasageri. Însă sunt unele lucruri care pot fi făcute fără prea mult efort şi care ar creşte puţin calitatea transportului. 

Nu-i greu să ai un stingător de incendiu şi un ciocănaş de sticlă pus în fiecare microbuz. Dacă eşti un administrator de rută, nu-i greu într-o zi o dată pe săptămână să îţi aduni toţi şoferii şi să le organizezi o întâlnire cu un specialist în relaţii cu publicul care să le explice elementarul despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii în calitatea lor de şoferi, să li se repete mai des că în transportul lor urcă oameni pe care poate îi doare un dinte sau care, poate, se întorc de la o înmormântare şi ei nu vor să asculte piese cu „Vladimerskii ţentral veter severnîi” şi radio Şanson. Tot pentru un administrator, nu-i greu să îţi impui şoferii să poarte pantaloni şi cămaşă, sa nu umble în şlapi şi pantaloni scurţi, fără chipiuri trase pe ochi şi sa nu scuipe seminţe sau să aprindă ţigări, să nu vorbească la telefon. Nu-i greu. Nu-i greu să-i dai afară pe cei care nu vor să se conformeze. Deloc nu-i greu nici asta. Nu-i greu să-i obligi pe şoferi să spele podeaua sau să angajezi pe cineva care o va face. Să treci pe la service să mai strângi şuruburile de la scaune şi barele de metal. Tot nu-i greu să faci o plimbare în calitate de pasager în propriile microbuze, să te aşezi, pe rând pe fiecare scaun şi sa te ţii de bare, să simţi singur dacă e bine sau nu şi dacă încapi sau nu. După ce am văzut zilele acestea la tv cum arată unii administratori de rută, care s-au dovedit a fi nişte neni burdănoşi, mâ îndoiesc că ei vor trece acest test cu aşezatul pe fiecare scaun – încă un motiv în plus să se gândească că mai sunt şi alţii ca ei care nu încap şi poate e timpul să lărgească spaţiul dintre scaune, să poate merge toată lumea civilizat. Nu-i greu deloc să faci unele schimbări, dar, din păcate, n-are cine le face.
Se vede clar că transportul public din capitală este mai puţin un transport public şi mai mult un biznăs. Iar biznăsul moldovenesc contemporan este sălbatic, fără scrupule şi murdar, la fel ca microbuzele acestui oraş.

Plimbare de mai - spre Vadul lui Vodă cu bicicleta

Astăzi am hotărât să fac o plimbare cu bicicleta în afara oraşului. Am mers până la Vadul lui Vodă şi înapoi. Primăvara asta mi-am reparat bicicleta care o aveam mai de demult şi acum, odată ce-am pus-o pe roate, am  decis să îmi fac timp să merg cât mai mult cu ea.

Chişinăul nu este deloc un oraş prietenos pentru bicicliști, nu este gândit pentru aşa ceva. Deloc. Şi nu doar pentru biciclişti, ci pentru toţi cei care sunt pe roţi. Foarte puţine trotuare au treceri la bordură pentru biciclete sau cărucioare şi sunt o adevărată corvoadă când vine vremea să le treci. Pe trotuar mă simt cel mai sigur – poate că incomodez pietonii, nu ştiu; mă strădui să merg încet – printre maşini mă simt tare vulnerabil, e foarte mult fum şi praf şi nu mă simt deloc sigur pe situaţie pentru că nu ştiu ce fel de persoană e la spatele meu şi cât de mult îi pasă de siguranţa mea.

Încet-încet, m-am văzut ieşit din oraş. Dealul de la CET-1 spre Ciocana mi s-a părut enorm şi dacă am să mai merg pe traseul acesta aş vrea, dacă se poate, să evit bucata asta :) Nu că aş fi leneş, dar prea mult stres pe genunchi tot nu cred că-i bine – e o pantă foarte abruptă şi lungă, foarte greu de urcat, m-am simţit de parcă escaladam Everestul. Plus că era amiază şi foarte cald.

În afara oraşului e altă lume – mai liniştit, alt aer şi mai multe păsări. Oricum, eşti pe drum, mai trec maşini şi asta strică din atmosferă, dar oricum, ai un mic sentiment de evadare. Drumul spre Vad pe unele bucăţi e deplorabil. Am mers de multe ori pe acolo şi sunt sigur că nu s-au făcut reparaţii mai serioase de mulţi ani. Când cobori  cu viteză şi simţi cum furca din faţă se luptă cu gropile din asfalt te cam întrebi dacă rezistă sau nu. Din fericire a mea a rezistat. Bicicleta mea e una ieftina, piesele sunt accesibile, pot să le schimb oricând şi cred că în viitorul apropiat rămân tot pe acest segment – mi s-ar rupe inima dacă aş şti că am o bicicletă bună şi o chinui pe drumurile noastre. Cred că aş alege mai atent pe unde merg.

Lăsând oraşul în urmă am făcut şi câteva fotografii. În aceasta puteţi vedea skyline-ul Ciocanei :) Totul este foarte verde şi poetic.

Privim puţin mai la dreapta şi vedem încă un peisaj frumos de primăvară. Nu ne vom bucura prea mult de această verdeaţă pentru că prin Iunie de obicei cam totul începe a se usca şi nu e atâta verdeaţă ca acum, deci se merită să ne oprim să mai admirăm puţin.

În c. Budeşti de asemenea am găsit un peisaj frumos. La marginea satului un băieţaş vindea cireşe de mai. Din viteză am reuşit doar să-l întreb cât costă însă nu m-am oprit pentru poze. 

După mult pedalat şi aproape 1,5 litri de apă băute m-am văzut în Vadul lui Vodă. De deasupra orăşelului totul arată foarte pitoresc. În vale mai poate fi văzută o buclă a Nistrului iar cerul înveleşte frumos coclaurile verzi. Dincolo de Nistru se întinde tot pământ moldovenesc, tot oameni de-ai noştri şi sper sincer ca toată această poveste cu apucăturile ruşilor să se termine frumos şi paşnic. 

Odată ajuns în vad, m-am coborât spre plajă. Din păcate am fost întâmpinat de aceeaşi imagine dezolantă cu care am fost întâmpinat ani de-a rândul în acest „orăşel de vacanţă”. Şi când te gândeşti că mai bună staţiune turistică decât asta nu avem ţi se cam face milă de noi. Nu prea avem noi gust la distracţie.

Au mai rămas 2 săptămâni până la începerea sezonului estival şi unica schimbare care se vede este faptul că plaja a fost „împrospătată” cu o arătură bună. Pentru că nisipurile de pe plaja Nistrului sunt mai mult argiloase decât nisipoase după umezeala din iarnă acestea se solidifică şi se fac tari. Cred că s-ar mai putea face câte ceva ca plaja asta totuşi să arate a plajă şi nu a arătură.

Apa din Nistru de departe mi s-a părut murdară şi tulbure, pluteau crengi – e clar că nu e bună de scăldat şi, în general,vă recomand sincer să evitaţi să vă scăldaţi în acest râu. Cei din Soroca şi satele din avalul râului vă pot spune mai exact de ce, dar cred că înţelegeţi despre ce este vorba.

 

Totuşi, am întâlnit câţiva temerari care au străbătut prin dunele lăsate de tractorul care a dat refresh plajei şi se bronzau nestingheriţi. Puţin soare face întotdeauna bine.

Iarba la brâu şi trotuarele - jalnice

Şi un căţel curios care s-ar fi bucurat dacă îi aruncam ceva. Nu aveam decât vreo două mere aşa că şi-a pierdut repede interesul pentru mine.

Unii totuşi s-au apucat de retuşări – puţină vopsea înainte de sezonul turistic. Dar asta nu e decât o picătură în... Nistru.

Am lăsat Vadul lui Vodă cu un sentiment plăcut că am mai ieşit din oraş şi am avut ocazia să mai respir puţin aer mai oxigenat şi să mă bucur de o aşa zi frumoasă cum a fost cea de azi. M-am convins că nu prea vom avea ce face nici anul acesta în orăşelul turistic Vadul lui Vodă, unde oricum toţi merg să se îmbete şi nu pentru a face ceva util, aşa că la ce bun renovări şi amenajări dacă merge şi aşa? Vadul lui Vodkă :)

 Drumul spre casă mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Poate  pentru că pantele nu sunt atât de abrupte sau eram eu obosit şi vroiam să ajung să mănânc mai repede. Oricum, am ajuns în oraş aproape extenuat, făcusem peste 50km cu bicicleta! Un record pentru mine care nu am trecut de 40km niciodată.

Şi încă ceva despre ciclismul prin Chişinău:
Am observat că săptămâna aceasta Primăria oraşului a mai făcut o încercare de a reînvia pistele pentru biciclişti din oraş. Din păcate, repet, acest oraş nu este pregătit pentru aşa ceva. Ce folos că s-au desenat linii galbene pe jumătăţi de trotuar dacă acestea au fost făcute cu aceeaşi vopsea care se va şterge în următoarele 3 luni? Anul trecut s-au mai trasat segmente pentru biciclişti pe viaduct spre exemplu şi în câteva luni cu greu se mai putea observa că este vorba de segment pentru ciclişti. Anul acesta s-a luat o decizie mai îndrăzneaţă şi s-au trasat benzi pentru ciclişti chiar şi în Parcul Central. Din păcate, am observat că aceste benzi pentru ciclişti se termină brusc la un semafor şi partea cealaltă nu mai ai bandă rezervată: de parcă ţi s-ar spune „Până aici, băiete! Mai departe iei bicicleta subţioară şi pe jos!”. Alteori, aceste benzi îţi pot pune în pericol viaţa cum de exemplu se întâmplă cub escalatorul de la Sun City: pista pentru ciclişti ocoleşte intrarea în spre escalator şi se îndreaptă spre semafor. Însă în cale sunt nişte bariere de metal! O idee idioată, nu mi-aş dori să fiu un biciclist care coboară în viteză noaptea pe bucata asta de pista.

De aceea, doamnă Primărie, nota 2 la acest capitol. Şi nota 2 administraţiei locale de la Vadul lui Vodă pentru felul în care gestionează plaja şi tot ce se întâmplă acolo. 

În schimb, Natura primeşte 10, cu plus - pentru peisajele frumoase ce le-a aşternut primăvara asta pe dealurile Moldovei şi care mi-au înfrumuseţat plimbarea de azi.

Despre cum eu sunt ca restul şi cât de trist e asta

Toate oglinzile pe care le-am avut vreodată prin casă au început să nu mă mai încapă după ce am aveam peste 16 ani. Trecusem de un metru şi optzeci pe atunci şi ca să îmi văd ciubcicul trebuia deja să mă aplec. Apoi am observat că şi prin localuri sau pe la vecini şi prieteni oglinzile nu sunt agăţate unde mi-ar plăcea mie să stea şi trebuie să mă aplec pentru a mă vedea. Până la un timp nu prea am dat mare importanţă acestui lucru. Dar când de fiecare dată trebuie să te apleci pentru a vedea dacă nu ţi-a rămas spuma de la pasta de dinţi în colţul gurii dimineaţa sau când vrei să vezi dacă nu cumva vreun şfichi de păr nu se ţuguiază pre tare într-o parte, această fiecare aplecătură devine un chin. Se transformă într-o picătură chinezească - un ritual de aplecare de câteva ori pe zi în faţa unei banale oglinzi, de parcă permanent mi se reaminteşte că nu sunt ca toţi, am ieşit puţin din standarde, deci trebuie să îndur consecinţele.

De asemenea şi oraşul acesta infect, are grijă să îmi aducă aminte de câte ori e posibil că nu mă încadrez în standarde. Rutierele noastre sunt primul şi cel mai dureros exemplu de acest fel. Sunt efectiv torturat de câteva ori pe zi în ele: fiindcă sunt mai înalt decât microbuzele de rută, trebuie să îndur cam o oră de stat în picioare cu capul aplecat în piept şi cu ceafa în acoperiş. În plus, chişinăuienii şi oaspeţii capitalei ştiu foarte bine că rutierele în sine sunt enervante prin faptul că sunt un mijloc de transport băşinos şi nespălat unde în fiecare a doua cântă muzică tare şi cam toţi şoferii sunt cu handicap. Dar încă să mai şi fii forţat să stai cu capul subţioară? Fără sa vezi nimic pe fereastră. Uneori câte un fir de păr răzleţ ajunge să mi se prindă în plafonul becurilor din acestea iar la următorul hop acesta îmi este smuls. E o adevărată tortură, v-o jur!

Nu o dată mi s-a întâmplat să merg pe trotuar şi să mă lovesc cu capul în acoperişurile gheretelor care noaptea acoperă vitrinele acestora iar ziua este ridicat în sus. În una din aceste întâmplări chiar am ajuns să-mi sparg capul rău şi a trebuit un pansament sănătos ca să opresc hemoragia. Nu o dată m-am lovit cu capul şi în uşi de scări de blocuri, în panouri de la schimburi valutare de prin oraş, în tot felul de reclame şi căcaturi agăţate prin magazine sau pe marginea drumului şi trotuarele capitalei. Toate îmi sunt ca un pumn după ceafă care mi se dă pentru că nu sunt de mărimea celor care le-au agăţat acolo. Nu există un standard în ţara asta care să mă apere pe mine, ca om înalt.

În cazul meu degrabă nici nu aştept prea multe schimbări. Presimt că pur şi simplu va trebui să mă adaptez pentru că nu se prevede ca prea curând municipalitatea să scoată rutierele astea scunde şi împuţite de pe rută sau să oblige comercianţii să nu aibă firme, reclame şi vitrine deasupra trotuarelor mai jos de doi metri şi jumătate. Va trebui să mă adaptez. Dar am mai observat un alt lucru: în jurul meu peste tot sunt oameni din aceștia ca mine - adaptabili. Care se apleacă.

Este un trotuar pe Dacia deasupra căruia de câţiva ani tot creşte o creangă. Cu vreo doi ani în urmă doar eu şi probabil alţi năntălăi ca mine abia dacă ajungeau cu vârful firului de păr buza frunzelor de pe acel ram. Acum situaţia s-a corobănit serios: creanga a crescut obraznic în jos şi zeci de oameni care zilnic treceau pe sub ea nestingheriţi, acum trebuie să se aplece şi ei. După câţiva ani de inacţiune au devenit, ca mine, nişte adaptaţi.

Întrebarea mea este "Când trebuie să reacţionăm?". Care este pragul nostru de reacţie şi ce ne motivează să trecem la acţiune? Cine va fi acel care va tăia creanga asta, va da cu un topor în ea şi în toate celelalte crengi şi acareturi care ne stau în cap? Probabil nu voi fi eu, pentru că eu continui să mă aplec şi astăzi pe la oglinzile din baie, stau cu capul aplecat ore în şir prin rutiere, tacit înjur în gând când dau cu capul în acareturile vreunei dughene şi nu fac nimic când mă trezesc cu capul într-o creangă. Şi văd că asta o fac toţi. Nimeni nu ia în mână un topor şi să taie crengile care ne dau în cap. Toţi preferă să se aplece. Chiar dacă nu mă încadrez în standardul de înălţime, în schimb mă înscriu perfect în cel de inacţiune.

Acest lucru mă face să cred că suntem în general o naţiune de oameni aplecaţi. Nu pot spune că suntem bine crescuţi şi politicoşi şi asta ne-ar opri de la acţiune, pentru că ştim bine că nu este aşa. În mare parte, nu suntem bine crescuţi. Atunci ce suntem? Probabil suntem bine bătuţi de mici atunci, atât de bine încât să nu mai îndrăznim să piuim fără a fi rugaţi să o facem. Iar când vine vorba de propria noastră coloană, preferăm să ne aplecăm şi să înjurăm tacit în gând, aşteptând să ne salveze cineva. Păcat că nu vedem totuşi că noi trebuie să fim propriii noştri salvatori.

10 Cele Mai Urâte Clădiri Noi din Chişinău

Astăzi am decis să fac un top al celor mai urâte clădiri din oraş construite recent şi care nu au nici în clin nici în mânecă cu aspectul general al oraşului. Poate nu sunt eu cea mai potrivită persoană care ar avea dreptul să aducă critici arhitecţilor şi tuturor celor implicaţi în consturcţia acestor clădiri, dar o fac din punctul de vedere al simplului trecător, care zi de zi este pus faţă în faţă cu aceste amalgamuri de sticlă şi beton şi îşi pune mâinile în cap.

Locul 10 - Bloc de oficii pe strada Lev Tolstoi

Pe locul 10 se află o clădire care se contruieşte de ceva timp pe strada Lev Tolstoi din capitală, într-o zonă centrală şi care bine că este ascunsă de vegetaţie pe jumătate şi nu e chiar la o stradă centrală. Oricum, acoperişul proeminent cu unghiuri ascuţite şi sălbatice, geamurile în diferite unghiuri şi culorile prost alese te fac să te întrebi unde oare se uită cei care investesc bani în aşa ceva şi ce vor să transmită arhitecţii ca mesaj atunci când dau viaţă la asemenea urâţenii.

Locul 9 - Blocul de locuit "Agregat"

Un bloc de locuit puţin mai la vale de blocul de oficii despre care tocmai am scris a intrat şi el în top. Motivul: culoarea stridentă şi nereuşit aleasă, geamurile urâte şi (nici nu mă miră) termopan, cu balcoane mici şi, probabil, fără nicio practică pentru locatari, cu un logo mare "Agregat" lipit în frunte (nu se vede în imagine, dar se vede bine din strada Ismail), acest bloc şi-a câştigat poziţia în acest top pe bună dreptate. M-am apropiat de această clădire şi tot aveam impresia că jos te simţi ca sub pălăria unei ciuperci imense: parterul este scobit în clădire, nicio legătură între toată compoziţia arhitecturală - această clădire este exemplul de bloc clasic care se construieşte zilele acestea în Chişinău: din materiale ieftine, urât proiectat, urât asamblat şi strident colorat. Mizerabil desigur.

Locul 8 - Hotelul "Manhattan"

Am văzut fotografii din interiorul hotelului şi parcă arăta mai bine, unii spun că sala lor de conferinţe nu-i mai mare decât un dormitor, dar aceasta este o altă problemă. Pe din afară hotelul arată ca o grămadă de bare de metal aurii, sau nişte turle de cetate de unde aştepţi să scoată cineva vre-un tun, un fel de castel medieval patetic. Clădirea are pereţii exteriori aplicaţi cu foi metalice, o alegere nereuşită pentru un hotel şi care îl face să arate ca o oarecare altă dugheană din oraş.

Locul 7 - Linella şi oficii, pe Mircea cel Bătrân

Şi în sectorul Ciocana am descoperit două cladiri noi şi urâte de mama focului, recent construite şi încă nu pe deplin populate, care emană dorinţă de avangardă şi, în acelaşi timp, idei proaste şi lipsite de practică. Ambele sunt situate pe bulevardul Mircea cel Bătrân, în prima, cea de pe această poziţie a clasamentului meu, deja activează un supermarket al reţelei Linella, probabil la etajele superioare vom avea din nou ofisuri şi alte bazagonii. Locul 7 e prea puţin pentru această sluţenie neagră, dar eu sunt bun astăzi.

Locul 6 - Oficii pe Mircea cel Bătrân

Alături de clădirea de care am scris acum, la doar trei paşi se ridică falnic o altă caşă-maleaşă de sticlă şi metal colorat strident şi cu mult nonsens. Această construcţie nu are nimic în comun cu ce se întâmplă în jur, este probabil o apucătură a arhitectului de a impresiona clientul şi de a-i proiecta ceva "ca la nimeni" şi iată ce a ieşit: o poiată care arată urât şi care nu aduce nimic bun pe faţa acestui mic şi pestriţ oraş în care trăim. Te uiţi de trei ori la clădirea asta şi precis că faci un atac de epilepsie.

Locul 5 - Bloc de oficii pe Ismail

O altă capodoperă a arhitecturii urbane moldave este acest somplex de oficii care ba se construia, ba nu se mai construia, ca într-un final să vedem ce au vrut arhitecţii de fapt să scoată la lumină: nimic bun şi frumos, desigur. Nu înţeleg de ce clădirile noi trebuie toate să fie făcute din sticlă, cu geamuri în loc de pereţi şi să aibă câte o dâră de roşu sau portocaliu ţipător pe ele, sau vre-o bârnă proieminentă din structură? Aduce aceasta ceva frumos? Îi pare cuiva acest lucru modern şi practic? Mie nu. Locul 5 pentru această nereuşită structură şi scoateţi măcar nafig bannerul cela cu "Arenda" de pe acoperiş - vă face să arătaţi ca nişte deşovci disperaţi să găsească clienţi printre trecătorii ce vin de la piaţa centrală.

Locul 4 - Un alt coteţ, vis-a-vis de Gară

Devin deja obositoare chestia cu culori pastelate şi prost alese, multă sticlă fumurie şi plăci de metal pe post de pereţi exteriori. Această capodoperă stă foarte rău în faţa Gării feroviare din Chişinău (care este o adevărată lecţie pentru tinerii arhitecţi ai timpurilor noastre, zmunciţi după cicele şi tot ce străluceşte). Dacă era ridicată undeva pe vre-o stradă ascunsă, probabil nu-i dădeam atât de multă importanţă, însă se află pe locul 4 anume pentru pentru că e chiar în faţa gării şi e urâtă foc. Mai bine semănau iarbă şi ne bucuram cu toţii. Şi ce avem noi atîrnat şi pe acest coteţ? Desigur că nelipsitul baner "Arenda". Jizus!

Locul 3 - Grand Hall

Până la reconstrucţia de anul trecut centrul comercial Grand Hall arăta mizerabil. Acum arată dezastruos. Totul repugnă: faţada, acoperişul care întrece puntea Titanicului la proeminenţă, culorile blegi şi cel mai mult: farfuria sau OZN-ul cela înfipt în partea dreaptă a clădirii care aşa şi nu am putut înţelege ce este. Locul 3 şi se poate şi mai mult, pentru că e urât, respinge ochiul, nu se combină acoperişul albastru cu faţada arcuită, nu am înţeles care-i treaba cu strachina argintie înfiptă în coasta construcţiei. Cât despre interior pentru cei care nu au avut ocazia să meargă acolo: e o caşă totală, oglinzi şi culori ţipătoare care aduc a o chinezărie ieftină şi deloc practică.

Locul 2 - Biserica cu turlă de termopan

Anul trecut am pus şi pe Twitter o poză cu acestă biserică din Chişinău, o "minune" arhitecturală. Nu sunt sigur dacă se fac slujbe acolo sau nu, cert este că e cu uşile deschise de câte ori am trecut pe acolo, ceea ce înseamnă că locul e funcţional şi nu e o glumă. Pentru curioşi: se găseşte pe strada Trandafirilor şi este o biserică cu turla şi jumătate din acoperiş făcute din geamuri masive fumurii. Cealaltă jumătate a acoperişului este din ţiglă sau nu ştiu ce material. Uşile - ca de la o alimentară ordinară (din nou termopan), acoperişul e ujas, nimic nu aduce a biserică, ci, mai degrabă, a un oficiu al unui popă. Dar cu ceea ce a ajuns să fie religia şi popia la noi (un business murdar şi ridicol), acest lucru nu mă miră atât de tare. Locul 2 pentru acest lăcaş şi sper să se găsească cineva cu o piatră să le spargă turla, poate pun una normală, să arate locul a biserică şi nu a panouri solare.

Locul 1 - Atrium - Shopping, Business şi Agrement

De când mă ţin minte această clădire se tot afla în stagnare. În sfârşit, un nene cu bani, probabil, a pus japca şi a încercat să facă ceva folositor pentru oraş şi să nu se piardă bunătate de loc central. Şi ce credeţi că a ieşi din această iniţiativă nobilă? Un c*cat, desigur.
Clădirea se află în faţa Grand Hall-ului, este imposibil să nu o observi şi, deşi încă nu e deschisă şi se mai lucrează la ea, deja se vede că va fi nimic altceva decât o altă beşică cu puroi pe faţa arhitecturii oraşului. Pe mine această clădire mă duce cu gândul la Sauron, Turnul Ochi din Stăpânul Inelelor. Nu mă miram dacă apărea şi pe acoperişul Atrium un ou sau o bilă care ar face-o să arate la fel (încă nu e târziu). Atrium e pe locul 1 în topul meu al celor mai urâte clădiri din Chişinău construite recent şi este exemplul absolut de arhitectură urâtă, dezgustătoare, de clădire ieftină şi împopoţată cu faţade metalice, care cu siguranţă că va găzdui oficii strâmte, magazine cu chiloţi din China şi jumătate din ce se vinde la Sedimoi Kilometr în Odesa.
Cum zice bunelul meu: "Eu le-aş da atoma la toţi!"

De ce cele mai frumoase fete sunt în Moldova?

Cu toţii am auzit, nu o dată, faptul că cei care vin în Chişinău rămân miraţi de câte fete frumoase avem noi pe metru pătrat. Acum, că s-a încălzit afară,  a început o întreagă debandadă de fese şi leaşchi pe trotuarele oraşului, unde zilnic se perindă sute de buci care mai de care mai fâţâite şi mai strâns mulate cu vreo minijupă sau vre-un lasin. Regula de bază: cât mai lasciv, cât mai provocator, cât mai sexy. 

Parcurile oraşului acesta, mic şi ruginit, adună acum zilnic doritoare de plimbări, care prin felul lor de a fi şi de a se purta contrastează atât de puternic cu mizeria şi dezolarea care pluteşte în jur. Ceva nu se leagă între o fată prea frumos îmbrăcată, pre exagerat machiată, care merge ziua amiaza-mare în haine de club pe aleea unui parc cu trotuare mizerabile, crăpate, prăfuite, cu apă în băltoace după ploaia de ieri, cu culioace fâlfâind prin iarba „gazonului”, o iarbă necosită şi răsînflorită, într-o ţară bolnavă şi care supravieţuieşte la limita limitelor.

Străzile acestui oraş, mai ales spre seară, se umplu de cupluri. Prin majoritatea lor cu greu distingi vreo două care într-adevăr emană armonie şi naturaleţe. În rest, ceva bolnăvicios se întâmplă. 

Ea: extramachiată, depune mult efort ca să se îmbrace bine, să poarte tocuri înalte, să arate foarte bine. 

El: neglijent, uneori chiar în costum sportiv, poate chiar şi să scuipe seminţe. 

Ea: disperată să îi facă pe plac, îl ţine strâns de mână, se uită rău la alte fete care merg singure şi îi fac ocheade prietenului ei, uneori acceptă să i se ridice vocea la ea, îi permite să o insulte. 

El: nu depune mari eforturi pentru a se face plăcut, e distant, îşi permite să o înşface de braţ şi să o bâjbâie sau chiar să o sărute public. Săruturile sunt de cele mai multe ori agresive, cu mult patos şi limbi încurcate, departe de sărutul prietenesc pe buze care ar arăta într-adevăr un sentiment. În cazul nostru e vorba de un sărut al dominanţei, demonstrarea a cine-i cel mai puternic, săruturi sexiste.

De ce fetele noastre sunt frumoase? Credeţi că în Franţa nu sunt fete frumoase? În Anglia nu sunt? Unde nu sunt? În America nu sunt fete frumoase? Sau nemţii nu au fete frumoase? Peste tot sunt, credeţi-mă. Diferenţa este că la ei fetele nu au ca scop principal să îşi etaleze frumuseţea. Fetele noastre de prin căminele studenţeşti paote nu mănâncă când li-i foame, nu merg la un film, nu ies la o îngheţată dacă asta e versus la o pereche de pantaloni, pantofi, liftici sau mai ştiu eu ce cosmetică. 

Şi care e politica cu care sunt crescute fetele noastre acasă? „Să speli, să faci mâncare, să creşti copii, să faci curat, să ţii casa”. Acest dibilism de spălare de minţi a fetelor începe de pe când ele încă se nasc: lor li se cumpără podguznici rozovi, cuşmuliţă rozovă, papucei rozovi, jucării rozove, păpuşi în rozov, ele sunt fete, ele trebuie să poarte rozov, unii le bortelesc urechile fetiţelor la un an şi le pun cercei, de aur, le vopsesc pereţii camerei unde acestea dorm în rozov, le culcă în cearşafuri rozove, ele sunt fete, ele trebuie să fie fete, lor li se cumpără jucării de genul cratiţe, farfurii, părinţii le cumpără kaleaskă pentru păpuşi, pelinci pentru păpuşi, să înveţe a creşte păpuşi, să înveţe a creşte copii, să înveţe a face mâncare, să înveţe a face curat. Ele sunt fete, ele pentru asta şi sunt!

Nu vi se pare anormal ca fetele din Moldova să fie atât de disperate în a le face pe plac băieţilor? De ce în ele s-a dezvoltat atât de puternic această dorinţă de a fi mai frumoase, mai perfecte, de a place bărbatului, de a fi pe placul soţului? De ce fetele nu ar depune tot atâta efort în a arăta bine în aceeaşi măsură cât şi bărbaţii? 

Pe de altă parte, de ce bărbaţii noştri sunt atât de nepăsători la modul cum arată, cum se îmbracă şi cum se comportă? Dacă le întrebaţi pe femeile din străinătate care este părerea lor despre bărbaţii din Moldova, ele unanim vă vor răspunde că moldovenii sunt printre cei mai urâţi bărbaţi. 

Cine în societatea noastră a impus această dogmă precum că femeile trebuie să fie fiinţe de bucătărie şi anexe la aspirator? De unde a pornit ideea că ele trebuie să fie pe placul bărbatului şi să cheltuie bani şi efort pentru a arăta extrem de bine atunci când sunt în public? De ce femeile moldovence sunt atât de disperate de a fi sub aripa „protectoare” a unui bărbat? E normal ca bărbatul să fie considerat fiinţă mai superioară şi dacă da, pentru ce merite?

Nu sunt sigur de unde a pornit totul, un lucru ştiu sigur: regăsim acest cult al bărbatului în religia noastră. Şi înclin să cred că anume religia este de vină pentru această situaţie banală şi aiurită în care trăim şi ne complacem cu toţii. Iar moldovenii, fiind un popor foarte religios, uneori exagerat de religios, sunt puternic influenţaţi de cultul bărbatului din religie. 

Cine e dumnezeu? E bărbat. Bărbatul a creat lumea. Dumnezeu are un un fiu. El nu a vrut fată. El a vrut băiat. Fetele în genere îs curve, ele nu trebuiesc la casă. Baiatul îi baiat: ai un băiat, ai şi un stâlp la bătrâneţe şi tot. 

Cine ne conduc bisericile? Preoţii. Bărbaţi. Femeile nu au dreptul nici să treacă pe lângă altar. Femeile sunt murdare, ele stau pe stânga în biserică, cu capul acoperit. Femeile sunt din start blamate doar pentru simplul fapt că sunt femei. Religia se învârte în jurul bărbatului ca simbol, iar femeia nu este decât o coastă a acestuia. 

De ce? Ea a muşcat din mărul dat de diavol, de atunci toată lumea trăieşte rău şi ele sunt vinovate pentru asta. Bărbatul orice n-ar face e bine, femeia n-are dreptul. Ea e mai slabă, mai proastă, mai păcătoasă. Locul ei e la piciorul bărbatului. Să îi facă pe plac. Să îl spele. Să îl hrănească. Să-i măture prin casă. Ea e femeie, nu poate face tot. Că-i mai slabă şi nici nu-i aşa de deşteaptă. 

Iată de ce, inconştient, toate femeile noastre se machiază strident, îşi pun unghii false cu naraşivanie, îşi pun gene false, îşi cumpără utiujok şi îşi îndreaptă părul cu disperare, îşi fac melirovanie, îşi dau ultimii bani pe haine şi papuci în mall şi gemenii, sunt gata să facă trei gastrite pe an, numai să nu manânce mai mult că se îngraşă, se parfumează ascuţit, îşi umflă buzele şi îşi belesc ochii când fac poze, fac totul pentru a-i fi pe plac lui, bărbatului din rutieră, din troleu, bărbatului de pe stradă, bărbatului de la serviciu, bărbatului din acelaşi bloc, bărbatului ei, tuturor bărbaţilor. Ea e femeie, au îmbrăcat-o permanent în roz, de mică i-au tot cumpărat jucării farfurele, polonice şi kaleaskă de păpuşi, i-au făcut găuri în urechi şi i-au pus cercei, i s-a spus că-i mai slabă şi nici chiar aşa de deşteaptă, dar măcar un lucru poate face bine: să-i fie pe plac bărbatului. Femeile pentru asta şi există pe faţa pământului. De asta şi avem cele mai frumoase femei.