Despre cum eu sunt ca restul şi cât de trist e asta

Toate oglinzile pe care le-am avut vreodată prin casă au început să nu mă mai încapă după ce am aveam peste 16 ani. Trecusem de un metru şi optzeci pe atunci şi ca să îmi văd ciubcicul trebuia deja să mă aplec. Apoi am observat că şi prin localuri sau pe la vecini şi prieteni oglinzile nu sunt agăţate unde mi-ar plăcea mie să stea şi trebuie să mă aplec pentru a mă vedea. Până la un timp nu prea am dat mare importanţă acestui lucru. Dar când de fiecare dată trebuie să te apleci pentru a vedea dacă nu ţi-a rămas spuma de la pasta de dinţi în colţul gurii dimineaţa sau când vrei să vezi dacă nu cumva vreun şfichi de păr nu se ţuguiază pre tare într-o parte, această fiecare aplecătură devine un chin. Se transformă într-o picătură chinezească - un ritual de aplecare de câteva ori pe zi în faţa unei banale oglinzi, de parcă permanent mi se reaminteşte că nu sunt ca toţi, am ieşit puţin din standarde, deci trebuie să îndur consecinţele.

De asemenea şi oraşul acesta infect, are grijă să îmi aducă aminte de câte ori e posibil că nu mă încadrez în standarde. Rutierele noastre sunt primul şi cel mai dureros exemplu de acest fel. Sunt efectiv torturat de câteva ori pe zi în ele: fiindcă sunt mai înalt decât microbuzele de rută, trebuie să îndur cam o oră de stat în picioare cu capul aplecat în piept şi cu ceafa în acoperiş. În plus, chişinăuienii şi oaspeţii capitalei ştiu foarte bine că rutierele în sine sunt enervante prin faptul că sunt un mijloc de transport băşinos şi nespălat unde în fiecare a doua cântă muzică tare şi cam toţi şoferii sunt cu handicap. Dar încă să mai şi fii forţat să stai cu capul subţioară? Fără sa vezi nimic pe fereastră. Uneori câte un fir de păr răzleţ ajunge să mi se prindă în plafonul becurilor din acestea iar la următorul hop acesta îmi este smuls. E o adevărată tortură, v-o jur!

Nu o dată mi s-a întâmplat să merg pe trotuar şi să mă lovesc cu capul în acoperişurile gheretelor care noaptea acoperă vitrinele acestora iar ziua este ridicat în sus. În una din aceste întâmplări chiar am ajuns să-mi sparg capul rău şi a trebuit un pansament sănătos ca să opresc hemoragia. Nu o dată m-am lovit cu capul şi în uşi de scări de blocuri, în panouri de la schimburi valutare de prin oraş, în tot felul de reclame şi căcaturi agăţate prin magazine sau pe marginea drumului şi trotuarele capitalei. Toate îmi sunt ca un pumn după ceafă care mi se dă pentru că nu sunt de mărimea celor care le-au agăţat acolo. Nu există un standard în ţara asta care să mă apere pe mine, ca om înalt.

În cazul meu degrabă nici nu aştept prea multe schimbări. Presimt că pur şi simplu va trebui să mă adaptez pentru că nu se prevede ca prea curând municipalitatea să scoată rutierele astea scunde şi împuţite de pe rută sau să oblige comercianţii să nu aibă firme, reclame şi vitrine deasupra trotuarelor mai jos de doi metri şi jumătate. Va trebui să mă adaptez. Dar am mai observat un alt lucru: în jurul meu peste tot sunt oameni din aceștia ca mine - adaptabili. Care se apleacă.

Este un trotuar pe Dacia deasupra căruia de câţiva ani tot creşte o creangă. Cu vreo doi ani în urmă doar eu şi probabil alţi năntălăi ca mine abia dacă ajungeau cu vârful firului de păr buza frunzelor de pe acel ram. Acum situaţia s-a corobănit serios: creanga a crescut obraznic în jos şi zeci de oameni care zilnic treceau pe sub ea nestingheriţi, acum trebuie să se aplece şi ei. După câţiva ani de inacţiune au devenit, ca mine, nişte adaptaţi.

Întrebarea mea este "Când trebuie să reacţionăm?". Care este pragul nostru de reacţie şi ce ne motivează să trecem la acţiune? Cine va fi acel care va tăia creanga asta, va da cu un topor în ea şi în toate celelalte crengi şi acareturi care ne stau în cap? Probabil nu voi fi eu, pentru că eu continui să mă aplec şi astăzi pe la oglinzile din baie, stau cu capul aplecat ore în şir prin rutiere, tacit înjur în gând când dau cu capul în acareturile vreunei dughene şi nu fac nimic când mă trezesc cu capul într-o creangă. Şi văd că asta o fac toţi. Nimeni nu ia în mână un topor şi să taie crengile care ne dau în cap. Toţi preferă să se aplece. Chiar dacă nu mă încadrez în standardul de înălţime, în schimb mă înscriu perfect în cel de inacţiune.

Acest lucru mă face să cred că suntem în general o naţiune de oameni aplecaţi. Nu pot spune că suntem bine crescuţi şi politicoşi şi asta ne-ar opri de la acţiune, pentru că ştim bine că nu este aşa. În mare parte, nu suntem bine crescuţi. Atunci ce suntem? Probabil suntem bine bătuţi de mici atunci, atât de bine încât să nu mai îndrăznim să piuim fără a fi rugaţi să o facem. Iar când vine vorba de propria noastră coloană, preferăm să ne aplecăm şi să înjurăm tacit în gând, aşteptând să ne salveze cineva. Păcat că nu vedem totuşi că noi trebuie să fim propriii noştri salvatori.

Englezificarea

M-am pornit săptămâna trecuta în Londra, un oraş despre care nu ştiu nimic la fel cum nimic din ceea ce s-a intâmplat în viaţa mea în ultimul timp nu ar fi vorbit despre faptul că aş avea de gând să mai adaug în cel mai apropiat timp vre-un post nou în acest blog. Totuşi, dragii şi infimii mei cititori, după cum corect indică retinele dumneavoastră, am decis să actualizez acest şir de articolaşe pe care le scriu aici din Paşte în Paşte. Aşadar, continui ideea cu care am pornit acest paragraf: m-am pornit în Londra. Şi am ajuns.

De ce am plecat?
Am plecat pentru că aşa s-au aranjat lucrurile în viaţa mea că am ajuns într-un punct când nu prea am bani şi am cam mult timp liber grămadă. Aşa că mi-am zis „când o să mă mai plimbu şi eu, dacă nu acum?” şi mi-am luat un bilet la avion. Un alt motiv pentru care m-am pornit pe insulă este şi faptul că mă apăsa cam tare chestia că am învăţat prea bine limba unei ţări pe care, iată, nu mi-am dat tare multe şanse până acum să o vizitez. Ei bine, am schimbat toate acestea şi acum mi-am făcut pe plac.

Cum am călătorit?
Călătoria a fost o amestecătură de nervi la autogara noastră din cauza unui autobuz amânat pentru 2 ore, un fund tăbăcit timp de o noapte dormită din mers şi genunchi amorţiţi din cauza scaunelor aceluiaşi autobuz, designerii căruia nu s-au gândit nici un minut la mine şi la înălţimea mea. Apoi o dimineaţă devreme în Bucureşti, un zbor foarte lin cu mult cer senin şi un loc la hublou de unde timp de trei ore m-am simţit stăpânul întregului continent. Aşadar, per total, am fost un călător fericit, judecând după câţi bani am dat pe o călătorie pentru care cetăţenii care nu doresc s-o ia mai pe ocolite ci direct de pe aeroportul Chişinău, trebuie să plătească dublu.

Ce am găsit în partea cealalată?
Londra m-a întâmpinat cu un soare ghiduş, ascuns printre nori, care nu-i dădeau voie să ridice temperatura peste douăzeci de grade, aşa că tatăl meu, un om care nu iubeşte aerul uscat şi extremele ar fi de acord să se mute aici chiar mâine dacă i-aş spune despre asta. După toată aşteptarea la vama aeroportului, după ce i-am băgat pe gât telefonului meu un sim făcut cadou de stewardesele avionului cu care am venit, după ce am afighit de cât de puţine lire am primit pentru un pumn de euro pe care i-am schimbat, am păşit încrezător peste pragul aeroportului şi iată-mă trăgând primul gât de aer din suflarea acestui oraş care s-a dovedit a fi total diferit de ceea ce mă aşteptam eu să găsesc acolo.

De ce?
Pentru că nici pe departe engleza pe care am învăţat-o eu în şcoli nu e engleza pe care o vorbesc englezii în stradă, pentru că totul e oraşul acesta e mai plin de oameni de culoare decât mă aşteptam eu că poate fi un oraş cu oameni reticenţi şi snobi aşa cum sunt cunoscuţi englezii că sunt. Probabil asta demonstrează că ei, sărmanii, au devenit atât de neputincioşi în faţa valului de imigranţi încât nu se mai vede nici urmă de snobism din ceea ce se spunea vreodată că le-ar fi caracteristic. Acest oraş, fascinant şi diferit de ceea cu ce am fost eu deprins să văd acasă, e atât de plin de viaţă şi de oameni vii, încât pe dată toate motivele despre care mă gândeam eu că m-au făcut să vin aici au de pălit în faţa acestui argument şi nu mai fac faţă şi faptul că am dat peste un loc unde cu adevărat se trăieşte intens mă face să nu-mi pară rău nicio secundă că am ales anume acest oraş pentru a mă bucura de vară şi timpul liber pe care-l am.

Cucii si berzele spun multe despre ce fel de an vei avea

Daca ai auzit un cuc cantand anul acesta pentru prima oara si nu aveai la tine nici un ban - la sigur vei sta fara bani tot anul... Cucii deja incep sa cinte, eu azi am auzit unul, deci luati-va permanent bani cu voi, obligatoriu... Eu am avut un leu :P (sper sa nu raman doar cu asta pentru tot anul)

Si daca vezi berze - poti sti cum vei sta cu dreagostea --> daca vezi o barza singura (pentru prima data in an) vei fi singur toaa vara iar daca >2 iti vei gasi multi prieteni... Exact 2 berze vazute inseamna ca iti vei gasi persoana iubita vara asta (nu stiu ce se intampla cu cei care deja o au)... :P

Asa ca, tineti bani prin buzunare (pentru cuc) si mergeti la gradina zoologica (sa vedeti perechi de berze) si veti avea bani+love tot anul... ;) Sunt sfaturi pe care le-am auzit si eu, nu stiu pe cat sunt de reale, dar pe vreme de criza, merita sa te agati de tot, pana si de cantatul cucilor

Criza Mondiala is now following you on Twitter

Mda, sa-ti faci cont pe twitter cu numele de Criza Mondiala e o idee buna. Dar sa te apuci sa-i urmaresti pe toti - nu stiu... :)
Noi si asa suntem speriati si nu stim unde sa ne ascundem de criza.
Credeam ca noi, astia din spatiul mioritic suntem mai feriti de efectele crizei (guvernul a spus-o), cel putin pina la alegere - cand colo - umbla pe twitter.
De fapt, nu prea ai ce lua de pe contul meu de twitter, abia am reo 6 update-uri :) dar simplu fapt ca te am in "followers" deam' nu ma face sa ma simt bine.
Cu vreo 10 min in urma am scris despre cum poti reusi sa iti imparti banii astfel ca sa-ti atingi toate scopurile pe termen lung, insa acum, nu stiu daca e valabil si in toiul crizei mondiale...
Vom vedea :)