Despre cum eu sunt ca restul şi cât de trist e asta

Toate oglinzile pe care le-am avut vreodată prin casă au început să nu mă mai încapă după ce am aveam peste 16 ani. Trecusem de un metru şi optzeci pe atunci şi ca să îmi văd ciubcicul trebuia deja să mă aplec. Apoi am observat că şi prin localuri sau pe la vecini şi prieteni oglinzile nu sunt agăţate unde mi-ar plăcea mie să stea şi trebuie să mă aplec pentru a mă vedea. Până la un timp nu prea am dat mare importanţă acestui lucru. Dar când de fiecare dată trebuie să te apleci pentru a vedea dacă nu ţi-a rămas spuma de la pasta de dinţi în colţul gurii dimineaţa sau când vrei să vezi dacă nu cumva vreun şfichi de păr nu se ţuguiază pre tare într-o parte, această fiecare aplecătură devine un chin. Se transformă într-o picătură chinezească - un ritual de aplecare de câteva ori pe zi în faţa unei banale oglinzi, de parcă permanent mi se reaminteşte că nu sunt ca toţi, am ieşit puţin din standarde, deci trebuie să îndur consecinţele.

De asemenea şi oraşul acesta infect, are grijă să îmi aducă aminte de câte ori e posibil că nu mă încadrez în standarde. Rutierele noastre sunt primul şi cel mai dureros exemplu de acest fel. Sunt efectiv torturat de câteva ori pe zi în ele: fiindcă sunt mai înalt decât microbuzele de rută, trebuie să îndur cam o oră de stat în picioare cu capul aplecat în piept şi cu ceafa în acoperiş. În plus, chişinăuienii şi oaspeţii capitalei ştiu foarte bine că rutierele în sine sunt enervante prin faptul că sunt un mijloc de transport băşinos şi nespălat unde în fiecare a doua cântă muzică tare şi cam toţi şoferii sunt cu handicap. Dar încă să mai şi fii forţat să stai cu capul subţioară? Fără sa vezi nimic pe fereastră. Uneori câte un fir de păr răzleţ ajunge să mi se prindă în plafonul becurilor din acestea iar la următorul hop acesta îmi este smuls. E o adevărată tortură, v-o jur!

Nu o dată mi s-a întâmplat să merg pe trotuar şi să mă lovesc cu capul în acoperişurile gheretelor care noaptea acoperă vitrinele acestora iar ziua este ridicat în sus. În una din aceste întâmplări chiar am ajuns să-mi sparg capul rău şi a trebuit un pansament sănătos ca să opresc hemoragia. Nu o dată m-am lovit cu capul şi în uşi de scări de blocuri, în panouri de la schimburi valutare de prin oraş, în tot felul de reclame şi căcaturi agăţate prin magazine sau pe marginea drumului şi trotuarele capitalei. Toate îmi sunt ca un pumn după ceafă care mi se dă pentru că nu sunt de mărimea celor care le-au agăţat acolo. Nu există un standard în ţara asta care să mă apere pe mine, ca om înalt.

În cazul meu degrabă nici nu aştept prea multe schimbări. Presimt că pur şi simplu va trebui să mă adaptez pentru că nu se prevede ca prea curând municipalitatea să scoată rutierele astea scunde şi împuţite de pe rută sau să oblige comercianţii să nu aibă firme, reclame şi vitrine deasupra trotuarelor mai jos de doi metri şi jumătate. Va trebui să mă adaptez. Dar am mai observat un alt lucru: în jurul meu peste tot sunt oameni din aceștia ca mine - adaptabili. Care se apleacă.

Este un trotuar pe Dacia deasupra căruia de câţiva ani tot creşte o creangă. Cu vreo doi ani în urmă doar eu şi probabil alţi năntălăi ca mine abia dacă ajungeau cu vârful firului de păr buza frunzelor de pe acel ram. Acum situaţia s-a corobănit serios: creanga a crescut obraznic în jos şi zeci de oameni care zilnic treceau pe sub ea nestingheriţi, acum trebuie să se aplece şi ei. După câţiva ani de inacţiune au devenit, ca mine, nişte adaptaţi.

Întrebarea mea este "Când trebuie să reacţionăm?". Care este pragul nostru de reacţie şi ce ne motivează să trecem la acţiune? Cine va fi acel care va tăia creanga asta, va da cu un topor în ea şi în toate celelalte crengi şi acareturi care ne stau în cap? Probabil nu voi fi eu, pentru că eu continui să mă aplec şi astăzi pe la oglinzile din baie, stau cu capul aplecat ore în şir prin rutiere, tacit înjur în gând când dau cu capul în acareturile vreunei dughene şi nu fac nimic când mă trezesc cu capul într-o creangă. Şi văd că asta o fac toţi. Nimeni nu ia în mână un topor şi să taie crengile care ne dau în cap. Toţi preferă să se aplece. Chiar dacă nu mă încadrez în standardul de înălţime, în schimb mă înscriu perfect în cel de inacţiune.

Acest lucru mă face să cred că suntem în general o naţiune de oameni aplecaţi. Nu pot spune că suntem bine crescuţi şi politicoşi şi asta ne-ar opri de la acţiune, pentru că ştim bine că nu este aşa. În mare parte, nu suntem bine crescuţi. Atunci ce suntem? Probabil suntem bine bătuţi de mici atunci, atât de bine încât să nu mai îndrăznim să piuim fără a fi rugaţi să o facem. Iar când vine vorba de propria noastră coloană, preferăm să ne aplecăm şi să înjurăm tacit în gând, aşteptând să ne salveze cineva. Păcat că nu vedem totuşi că noi trebuie să fim propriii noştri salvatori.

Farmecul animaţiei de care am uitat de ceva timp

Aseară am mers la un film de animaţie proiectat la cinema „Odeon” în cadrul festivalului de animaţie Animest ediţia 2012, un film animat în regia lui Hayao Miyazaki. Filmul a fost o alegere interesantă chiar şi pentru mine, care nu sunt un fan al filmelor anime japoneze. Povestea filmului a reuşit să mă ţină atent la ecran, uneori cred că s-a făcut abuz de suprarealism şi totul pare prea ieşit din comun pentru a fi credibil (poate doar pentru mine), dar aşa cum avem de-a face cu o poveste, nimic nu poate fi pus la îndoială şi totul poate fi adevărat.

Filmul (Howl's Moving Castle) este foarte bine făcut, întreaga poveste decurge suficient de încet şi ai timp să înţelegi ce se întâmplă de fapt, abundă în imagini frumos realizate şi totul creează o feerie specifică filmelor anime. Am plecat din sală cu acea senzaţie de „ce bine ar fi dacă realitatea noastră ar fi ca un film anime”. 

Când eram mic, îmi doream foarte mult să ajung pictor pentru desenele animate. Am crescut într-o constantă penurie de filme animate, niciodată nu mă săturam de ele şi erau zile triste când nu prindeam vre-un film cu desene animate la televizor sau acestea erau în reluare. De acolo probabil a şi mi-a pornit dorinţa de a fi unul dintre acei „vrăjitori” care dau viaţă personajelor din desenele animate. Am sacrificat chiar şi un proiector cu diapozitive de-al mamei pe care am vrut să-l transform într-un proiector al viitoarelor mele filme animate pentru toţi copiii de pe strada mea. Visul meu: să-i invit pe toţi într-o zi la un desen animat rulat pe un perete la mine acasă. 

Animatorii de azi sunt însă cei care au reuşit să menţină vie această pasiune pentru poveşti şi personaje de animaţie. Acum, când îmi aduc aminte la ce visam, îmi dau seama cât de naiv eram şi cât de simple mi se păreau lucrurile. Filmul de ieri mi-a reamintit ce mare e diferenţa între mine copil şi eu acum. M-am transformat în cineva care nu mai crede în poveşti, prea pragmatic şi cu mai puţine vise. Unii spun că desenele animate sunt doar pentru copii, însă eu simt că nu e adevărat: ele ne pot ajuta să nu uităm să visăm, să ne lăsăm imaginaţia să zboare şi să transmită mesaje pe care filmele n-ar putea-o face niciodată. Animaţia ne reaminteşte că am fost cu toţii copii şi nu e nimic rău în a visa cu ochii deschişi, spre ecran.

10 Cele Mai Urâte Clădiri Noi din Chişinău

Astăzi am decis să fac un top al celor mai urâte clădiri din oraş construite recent şi care nu au nici în clin nici în mânecă cu aspectul general al oraşului. Poate nu sunt eu cea mai potrivită persoană care ar avea dreptul să aducă critici arhitecţilor şi tuturor celor implicaţi în consturcţia acestor clădiri, dar o fac din punctul de vedere al simplului trecător, care zi de zi este pus faţă în faţă cu aceste amalgamuri de sticlă şi beton şi îşi pune mâinile în cap.

Locul 10 - Bloc de oficii pe strada Lev Tolstoi

Pe locul 10 se află o clădire care se contruieşte de ceva timp pe strada Lev Tolstoi din capitală, într-o zonă centrală şi care bine că este ascunsă de vegetaţie pe jumătate şi nu e chiar la o stradă centrală. Oricum, acoperişul proeminent cu unghiuri ascuţite şi sălbatice, geamurile în diferite unghiuri şi culorile prost alese te fac să te întrebi unde oare se uită cei care investesc bani în aşa ceva şi ce vor să transmită arhitecţii ca mesaj atunci când dau viaţă la asemenea urâţenii.

Locul 9 - Blocul de locuit "Agregat"

Un bloc de locuit puţin mai la vale de blocul de oficii despre care tocmai am scris a intrat şi el în top. Motivul: culoarea stridentă şi nereuşit aleasă, geamurile urâte şi (nici nu mă miră) termopan, cu balcoane mici şi, probabil, fără nicio practică pentru locatari, cu un logo mare "Agregat" lipit în frunte (nu se vede în imagine, dar se vede bine din strada Ismail), acest bloc şi-a câştigat poziţia în acest top pe bună dreptate. M-am apropiat de această clădire şi tot aveam impresia că jos te simţi ca sub pălăria unei ciuperci imense: parterul este scobit în clădire, nicio legătură între toată compoziţia arhitecturală - această clădire este exemplul de bloc clasic care se construieşte zilele acestea în Chişinău: din materiale ieftine, urât proiectat, urât asamblat şi strident colorat. Mizerabil desigur.

Locul 8 - Hotelul "Manhattan"

Am văzut fotografii din interiorul hotelului şi parcă arăta mai bine, unii spun că sala lor de conferinţe nu-i mai mare decât un dormitor, dar aceasta este o altă problemă. Pe din afară hotelul arată ca o grămadă de bare de metal aurii, sau nişte turle de cetate de unde aştepţi să scoată cineva vre-un tun, un fel de castel medieval patetic. Clădirea are pereţii exteriori aplicaţi cu foi metalice, o alegere nereuşită pentru un hotel şi care îl face să arate ca o oarecare altă dugheană din oraş.

Locul 7 - Linella şi oficii, pe Mircea cel Bătrân

Şi în sectorul Ciocana am descoperit două cladiri noi şi urâte de mama focului, recent construite şi încă nu pe deplin populate, care emană dorinţă de avangardă şi, în acelaşi timp, idei proaste şi lipsite de practică. Ambele sunt situate pe bulevardul Mircea cel Bătrân, în prima, cea de pe această poziţie a clasamentului meu, deja activează un supermarket al reţelei Linella, probabil la etajele superioare vom avea din nou ofisuri şi alte bazagonii. Locul 7 e prea puţin pentru această sluţenie neagră, dar eu sunt bun astăzi.

Locul 6 - Oficii pe Mircea cel Bătrân

Alături de clădirea de care am scris acum, la doar trei paşi se ridică falnic o altă caşă-maleaşă de sticlă şi metal colorat strident şi cu mult nonsens. Această construcţie nu are nimic în comun cu ce se întâmplă în jur, este probabil o apucătură a arhitectului de a impresiona clientul şi de a-i proiecta ceva "ca la nimeni" şi iată ce a ieşit: o poiată care arată urât şi care nu aduce nimic bun pe faţa acestui mic şi pestriţ oraş în care trăim. Te uiţi de trei ori la clădirea asta şi precis că faci un atac de epilepsie.

Locul 5 - Bloc de oficii pe Ismail

O altă capodoperă a arhitecturii urbane moldave este acest somplex de oficii care ba se construia, ba nu se mai construia, ca într-un final să vedem ce au vrut arhitecţii de fapt să scoată la lumină: nimic bun şi frumos, desigur. Nu înţeleg de ce clădirile noi trebuie toate să fie făcute din sticlă, cu geamuri în loc de pereţi şi să aibă câte o dâră de roşu sau portocaliu ţipător pe ele, sau vre-o bârnă proieminentă din structură? Aduce aceasta ceva frumos? Îi pare cuiva acest lucru modern şi practic? Mie nu. Locul 5 pentru această nereuşită structură şi scoateţi măcar nafig bannerul cela cu "Arenda" de pe acoperiş - vă face să arătaţi ca nişte deşovci disperaţi să găsească clienţi printre trecătorii ce vin de la piaţa centrală.

Locul 4 - Un alt coteţ, vis-a-vis de Gară

Devin deja obositoare chestia cu culori pastelate şi prost alese, multă sticlă fumurie şi plăci de metal pe post de pereţi exteriori. Această capodoperă stă foarte rău în faţa Gării feroviare din Chişinău (care este o adevărată lecţie pentru tinerii arhitecţi ai timpurilor noastre, zmunciţi după cicele şi tot ce străluceşte). Dacă era ridicată undeva pe vre-o stradă ascunsă, probabil nu-i dădeam atât de multă importanţă, însă se află pe locul 4 anume pentru pentru că e chiar în faţa gării şi e urâtă foc. Mai bine semănau iarbă şi ne bucuram cu toţii. Şi ce avem noi atîrnat şi pe acest coteţ? Desigur că nelipsitul baner "Arenda". Jizus!

Locul 3 - Grand Hall

Până la reconstrucţia de anul trecut centrul comercial Grand Hall arăta mizerabil. Acum arată dezastruos. Totul repugnă: faţada, acoperişul care întrece puntea Titanicului la proeminenţă, culorile blegi şi cel mai mult: farfuria sau OZN-ul cela înfipt în partea dreaptă a clădirii care aşa şi nu am putut înţelege ce este. Locul 3 şi se poate şi mai mult, pentru că e urât, respinge ochiul, nu se combină acoperişul albastru cu faţada arcuită, nu am înţeles care-i treaba cu strachina argintie înfiptă în coasta construcţiei. Cât despre interior pentru cei care nu au avut ocazia să meargă acolo: e o caşă totală, oglinzi şi culori ţipătoare care aduc a o chinezărie ieftină şi deloc practică.

Locul 2 - Biserica cu turlă de termopan

Anul trecut am pus şi pe Twitter o poză cu acestă biserică din Chişinău, o "minune" arhitecturală. Nu sunt sigur dacă se fac slujbe acolo sau nu, cert este că e cu uşile deschise de câte ori am trecut pe acolo, ceea ce înseamnă că locul e funcţional şi nu e o glumă. Pentru curioşi: se găseşte pe strada Trandafirilor şi este o biserică cu turla şi jumătate din acoperiş făcute din geamuri masive fumurii. Cealaltă jumătate a acoperişului este din ţiglă sau nu ştiu ce material. Uşile - ca de la o alimentară ordinară (din nou termopan), acoperişul e ujas, nimic nu aduce a biserică, ci, mai degrabă, a un oficiu al unui popă. Dar cu ceea ce a ajuns să fie religia şi popia la noi (un business murdar şi ridicol), acest lucru nu mă miră atât de tare. Locul 2 pentru acest lăcaş şi sper să se găsească cineva cu o piatră să le spargă turla, poate pun una normală, să arate locul a biserică şi nu a panouri solare.

Locul 1 - Atrium - Shopping, Business şi Agrement

De când mă ţin minte această clădire se tot afla în stagnare. În sfârşit, un nene cu bani, probabil, a pus japca şi a încercat să facă ceva folositor pentru oraş şi să nu se piardă bunătate de loc central. Şi ce credeţi că a ieşi din această iniţiativă nobilă? Un c*cat, desigur.
Clădirea se află în faţa Grand Hall-ului, este imposibil să nu o observi şi, deşi încă nu e deschisă şi se mai lucrează la ea, deja se vede că va fi nimic altceva decât o altă beşică cu puroi pe faţa arhitecturii oraşului. Pe mine această clădire mă duce cu gândul la Sauron, Turnul Ochi din Stăpânul Inelelor. Nu mă miram dacă apărea şi pe acoperişul Atrium un ou sau o bilă care ar face-o să arate la fel (încă nu e târziu). Atrium e pe locul 1 în topul meu al celor mai urâte clădiri din Chişinău construite recent şi este exemplul absolut de arhitectură urâtă, dezgustătoare, de clădire ieftină şi împopoţată cu faţade metalice, care cu siguranţă că va găzdui oficii strâmte, magazine cu chiloţi din China şi jumătate din ce se vinde la Sedimoi Kilometr în Odesa.
Cum zice bunelul meu: "Eu le-aş da atoma la toţi!"

De ce cele mai frumoase fete sunt în Moldova?

Cu toţii am auzit, nu o dată, faptul că cei care vin în Chişinău rămân miraţi de câte fete frumoase avem noi pe metru pătrat. Acum, că s-a încălzit afară,  a început o întreagă debandadă de fese şi leaşchi pe trotuarele oraşului, unde zilnic se perindă sute de buci care mai de care mai fâţâite şi mai strâns mulate cu vreo minijupă sau vre-un lasin. Regula de bază: cât mai lasciv, cât mai provocator, cât mai sexy. 

Parcurile oraşului acesta, mic şi ruginit, adună acum zilnic doritoare de plimbări, care prin felul lor de a fi şi de a se purta contrastează atât de puternic cu mizeria şi dezolarea care pluteşte în jur. Ceva nu se leagă între o fată prea frumos îmbrăcată, pre exagerat machiată, care merge ziua amiaza-mare în haine de club pe aleea unui parc cu trotuare mizerabile, crăpate, prăfuite, cu apă în băltoace după ploaia de ieri, cu culioace fâlfâind prin iarba „gazonului”, o iarbă necosită şi răsînflorită, într-o ţară bolnavă şi care supravieţuieşte la limita limitelor.

Străzile acestui oraş, mai ales spre seară, se umplu de cupluri. Prin majoritatea lor cu greu distingi vreo două care într-adevăr emană armonie şi naturaleţe. În rest, ceva bolnăvicios se întâmplă. 

Ea: extramachiată, depune mult efort ca să se îmbrace bine, să poarte tocuri înalte, să arate foarte bine. 

El: neglijent, uneori chiar în costum sportiv, poate chiar şi să scuipe seminţe. 

Ea: disperată să îi facă pe plac, îl ţine strâns de mână, se uită rău la alte fete care merg singure şi îi fac ocheade prietenului ei, uneori acceptă să i se ridice vocea la ea, îi permite să o insulte. 

El: nu depune mari eforturi pentru a se face plăcut, e distant, îşi permite să o înşface de braţ şi să o bâjbâie sau chiar să o sărute public. Săruturile sunt de cele mai multe ori agresive, cu mult patos şi limbi încurcate, departe de sărutul prietenesc pe buze care ar arăta într-adevăr un sentiment. În cazul nostru e vorba de un sărut al dominanţei, demonstrarea a cine-i cel mai puternic, săruturi sexiste.

De ce fetele noastre sunt frumoase? Credeţi că în Franţa nu sunt fete frumoase? În Anglia nu sunt? Unde nu sunt? În America nu sunt fete frumoase? Sau nemţii nu au fete frumoase? Peste tot sunt, credeţi-mă. Diferenţa este că la ei fetele nu au ca scop principal să îşi etaleze frumuseţea. Fetele noastre de prin căminele studenţeşti paote nu mănâncă când li-i foame, nu merg la un film, nu ies la o îngheţată dacă asta e versus la o pereche de pantaloni, pantofi, liftici sau mai ştiu eu ce cosmetică. 

Şi care e politica cu care sunt crescute fetele noastre acasă? „Să speli, să faci mâncare, să creşti copii, să faci curat, să ţii casa”. Acest dibilism de spălare de minţi a fetelor începe de pe când ele încă se nasc: lor li se cumpără podguznici rozovi, cuşmuliţă rozovă, papucei rozovi, jucării rozove, păpuşi în rozov, ele sunt fete, ele trebuie să poarte rozov, unii le bortelesc urechile fetiţelor la un an şi le pun cercei, de aur, le vopsesc pereţii camerei unde acestea dorm în rozov, le culcă în cearşafuri rozove, ele sunt fete, ele trebuie să fie fete, lor li se cumpără jucării de genul cratiţe, farfurii, părinţii le cumpără kaleaskă pentru păpuşi, pelinci pentru păpuşi, să înveţe a creşte păpuşi, să înveţe a creşte copii, să înveţe a face mâncare, să înveţe a face curat. Ele sunt fete, ele pentru asta şi sunt!

Nu vi se pare anormal ca fetele din Moldova să fie atât de disperate în a le face pe plac băieţilor? De ce în ele s-a dezvoltat atât de puternic această dorinţă de a fi mai frumoase, mai perfecte, de a place bărbatului, de a fi pe placul soţului? De ce fetele nu ar depune tot atâta efort în a arăta bine în aceeaşi măsură cât şi bărbaţii? 

Pe de altă parte, de ce bărbaţii noştri sunt atât de nepăsători la modul cum arată, cum se îmbracă şi cum se comportă? Dacă le întrebaţi pe femeile din străinătate care este părerea lor despre bărbaţii din Moldova, ele unanim vă vor răspunde că moldovenii sunt printre cei mai urâţi bărbaţi. 

Cine în societatea noastră a impus această dogmă precum că femeile trebuie să fie fiinţe de bucătărie şi anexe la aspirator? De unde a pornit ideea că ele trebuie să fie pe placul bărbatului şi să cheltuie bani şi efort pentru a arăta extrem de bine atunci când sunt în public? De ce femeile moldovence sunt atât de disperate de a fi sub aripa „protectoare” a unui bărbat? E normal ca bărbatul să fie considerat fiinţă mai superioară şi dacă da, pentru ce merite?

Nu sunt sigur de unde a pornit totul, un lucru ştiu sigur: regăsim acest cult al bărbatului în religia noastră. Şi înclin să cred că anume religia este de vină pentru această situaţie banală şi aiurită în care trăim şi ne complacem cu toţii. Iar moldovenii, fiind un popor foarte religios, uneori exagerat de religios, sunt puternic influenţaţi de cultul bărbatului din religie. 

Cine e dumnezeu? E bărbat. Bărbatul a creat lumea. Dumnezeu are un un fiu. El nu a vrut fată. El a vrut băiat. Fetele în genere îs curve, ele nu trebuiesc la casă. Baiatul îi baiat: ai un băiat, ai şi un stâlp la bătrâneţe şi tot. 

Cine ne conduc bisericile? Preoţii. Bărbaţi. Femeile nu au dreptul nici să treacă pe lângă altar. Femeile sunt murdare, ele stau pe stânga în biserică, cu capul acoperit. Femeile sunt din start blamate doar pentru simplul fapt că sunt femei. Religia se învârte în jurul bărbatului ca simbol, iar femeia nu este decât o coastă a acestuia. 

De ce? Ea a muşcat din mărul dat de diavol, de atunci toată lumea trăieşte rău şi ele sunt vinovate pentru asta. Bărbatul orice n-ar face e bine, femeia n-are dreptul. Ea e mai slabă, mai proastă, mai păcătoasă. Locul ei e la piciorul bărbatului. Să îi facă pe plac. Să îl spele. Să îl hrănească. Să-i măture prin casă. Ea e femeie, nu poate face tot. Că-i mai slabă şi nici nu-i aşa de deşteaptă. 

Iată de ce, inconştient, toate femeile noastre se machiază strident, îşi pun unghii false cu naraşivanie, îşi pun gene false, îşi cumpără utiujok şi îşi îndreaptă părul cu disperare, îşi fac melirovanie, îşi dau ultimii bani pe haine şi papuci în mall şi gemenii, sunt gata să facă trei gastrite pe an, numai să nu manânce mai mult că se îngraşă, se parfumează ascuţit, îşi umflă buzele şi îşi belesc ochii când fac poze, fac totul pentru a-i fi pe plac lui, bărbatului din rutieră, din troleu, bărbatului de pe stradă, bărbatului de la serviciu, bărbatului din acelaşi bloc, bărbatului ei, tuturor bărbaţilor. Ea e femeie, au îmbrăcat-o permanent în roz, de mică i-au tot cumpărat jucării farfurele, polonice şi kaleaskă de păpuşi, i-au făcut găuri în urechi şi i-au pus cercei, i s-a spus că-i mai slabă şi nici chiar aşa de deşteaptă, dar măcar un lucru poate face bine: să-i fie pe plac bărbatului. Femeile pentru asta şi există pe faţa pământului. De asta şi avem cele mai frumoase femei.

Culiocelul galben din alimenatară şi piaţă - de ce nimeni nu pune întrebări?

De când mă ţin minte prin pieţele şi alimentarele noastre culiokul galben o fost şi o rămas o emblemă a shopping-ului. Nu dintotdeauna oamenii îşi aduceau cumpărăturile acasă în culiocel. Acum, însă, indiferent dacă cumperi cârnaţ, macaroane, sodă, crevetci, răsărită, goroh, chefir, jelatină, ridiche roşie, ridiche albă, ridiche de lună, sau orice altceva, culiocelul galben întotdeauna este cel care te ajută să-ţi duci produsele. Viaţa culiocelelor galbene, însă, nu se termină aici. O parte ajung să fie folosite ca săculeţ de gunoi, o parte devin gunoi, unii le spală şi se duc la magazin cu ele a doua sau a treia oară, până nu se rup, altele ajung să zboare de pe un trotuar pe altul până nu se îneacă prin vreo băltoacă sau canalizare pe undeva.

Unele alimentare dau culiocele galbene pedegeaba - cumperi ceva şi vânzătoare face pac! şi scoate de sub tejghea un culiocel galben gratis. Dar aşa lux nu vezi peste tot. De regulă eşti întrebat dacă "doriţi un culiok sau nu?". Dacă zici "da", tre să fii pregătit să mai laşi 50 de bani în plus. Puţini sunt cei care azi îndrăznesc să zică "nu, mulţumesc, am un culioc cu mine", majoritatea cer un culiocel nou, gălbui şi neted. Biznes.
Culiocul galben cu negru a devenit simbolul moldoveanului modern, moldoveanul care cumpără. În piaţa centrală din Chişinău, ca şi alte pieţe, culiocul galben flutură maiestos alături de culiocul violet, mai mare, şi culiokul negru cu calendar, care ambele costă un leu. Vânzătoarele înainte să îţi vândă cartofi, morcovi, clementine, orice, îmbală un deget şi rup cu mâna dreaptă un culiocel în care încep iute a îndesa produsele. Azi am să scriu doar despre culiocelul galben, nu şi despre cele de alte culori, pentru că anume originea lui mă frământă de ani buni. De unde apar aceste culioce galbene, cine le produce şi de ce pe ele de ani de zile scrie acelaşi text în engleză, pe care cu siguranţă puţini îl înţeleg şi nimeni nu ridică nicărieri întrebarea: "ce scrie pe culiok?".
De ce o naţiune întreagă foloseşte culioace galbene cu un mesaj pe care nu îl înţelege? Nu-i asta oare înfricoşător? Bun, eu înţeleg engleza şi ştiu ce scrie, dar din rândurile miilor dintre cei care nu o înţeleg, n-am auzit niciodată vre-o indignare de genul "de ce e pe culioacele galbene un mesaj pe care nu-l înţelegem? ce scrie pe culiocul ista? da poate scrie vre-o prostie? da poate îi vreo tehnică masonică de spălare de creeri?". Nimeni nimic niciodată.

Cheia
Pe omniprezentul culiocel galben scrie aşa: "Sainsbury's - where good food costs less" pe-o parte, iar pe alta: "Low prices week after week". În traducere asta ar însemna: "Sainsbury's - unde mâncarea bună costă puţin" şi "Preţuri mici în fiecare săptămână". Aceasta este descifrarea measajului de pe culiocel. Se pare că (spre fericirea poporului moldav) culiocelul are un mesaj inofensiv. Nu e nimic terorist sau masonic în el. Sainsbury's este o reţea de supermarket-uri engleze, iar culiocelul, se pare, este un culiocel care se dădea gratis în aceste supermarkete în Anglia. Doar că acum, de ani buni, Sainsbury's nu mai dă produsele în astfel de culioace galbene, ci în alt fel de culioace - oranj. Totuşi, la noi ele încă există, şi nu doar că există, dar se şi vând. E un biznes la fel ca şi cel cu haine second hand probabil: în Europa hainele care se dau la gunoi sunt vândute în md la preţuri deloc mici. Culiocelele noastre galbene sunt probabil un stoc enorm de culiocele nefolosite de reţeaua asta de supermarkete care a decis să schimbe design-ul culioacelor lor şi o zis: "na-vă vouă culioacele iestea pedegeaba, că noi amu avem de alt fel şi totuna le aruncăm". Iar noi, ca nişte sărăntoci ce suntem, am luat banalul culioc galben drept un culioc adevărat, când de fapt, acesta se pare că este un culioc din gunoiştea unui supermarket.
Ce mă pune pe gânduri este că acum Sainsbury's foloseşte culioace oranj, culiocele galbene probabil nu se mai produc, deci undeva în vre-un sklad, numărul lor este limitat. Până la urmă se vor termina, şi atunci ce facem noi? Din a cui gunoişte ni se vor aduce data viitoare culioace? Ce culoare vor avea şi ce va fi scris pe ele? Este culiocul galben un simbol al capacităţii de cumpărare moldave sau un amar motiv să credem că încă suntem o ieftineală de popor a cărui oameni îşi vând unul altuia culioace pe care alte popoare le-o dat la gunoi cu 10 ani în urmă?

Englezificarea

M-am pornit săptămâna trecuta în Londra, un oraş despre care nu ştiu nimic la fel cum nimic din ceea ce s-a intâmplat în viaţa mea în ultimul timp nu ar fi vorbit despre faptul că aş avea de gând să mai adaug în cel mai apropiat timp vre-un post nou în acest blog. Totuşi, dragii şi infimii mei cititori, după cum corect indică retinele dumneavoastră, am decis să actualizez acest şir de articolaşe pe care le scriu aici din Paşte în Paşte. Aşadar, continui ideea cu care am pornit acest paragraf: m-am pornit în Londra. Şi am ajuns.

De ce am plecat?
Am plecat pentru că aşa s-au aranjat lucrurile în viaţa mea că am ajuns într-un punct când nu prea am bani şi am cam mult timp liber grămadă. Aşa că mi-am zis „când o să mă mai plimbu şi eu, dacă nu acum?” şi mi-am luat un bilet la avion. Un alt motiv pentru care m-am pornit pe insulă este şi faptul că mă apăsa cam tare chestia că am învăţat prea bine limba unei ţări pe care, iată, nu mi-am dat tare multe şanse până acum să o vizitez. Ei bine, am schimbat toate acestea şi acum mi-am făcut pe plac.

Cum am călătorit?
Călătoria a fost o amestecătură de nervi la autogara noastră din cauza unui autobuz amânat pentru 2 ore, un fund tăbăcit timp de o noapte dormită din mers şi genunchi amorţiţi din cauza scaunelor aceluiaşi autobuz, designerii căruia nu s-au gândit nici un minut la mine şi la înălţimea mea. Apoi o dimineaţă devreme în Bucureşti, un zbor foarte lin cu mult cer senin şi un loc la hublou de unde timp de trei ore m-am simţit stăpânul întregului continent. Aşadar, per total, am fost un călător fericit, judecând după câţi bani am dat pe o călătorie pentru care cetăţenii care nu doresc s-o ia mai pe ocolite ci direct de pe aeroportul Chişinău, trebuie să plătească dublu.

Ce am găsit în partea cealalată?
Londra m-a întâmpinat cu un soare ghiduş, ascuns printre nori, care nu-i dădeau voie să ridice temperatura peste douăzeci de grade, aşa că tatăl meu, un om care nu iubeşte aerul uscat şi extremele ar fi de acord să se mute aici chiar mâine dacă i-aş spune despre asta. După toată aşteptarea la vama aeroportului, după ce i-am băgat pe gât telefonului meu un sim făcut cadou de stewardesele avionului cu care am venit, după ce am afighit de cât de puţine lire am primit pentru un pumn de euro pe care i-am schimbat, am păşit încrezător peste pragul aeroportului şi iată-mă trăgând primul gât de aer din suflarea acestui oraş care s-a dovedit a fi total diferit de ceea ce mă aşteptam eu să găsesc acolo.

De ce?
Pentru că nici pe departe engleza pe care am învăţat-o eu în şcoli nu e engleza pe care o vorbesc englezii în stradă, pentru că totul e oraşul acesta e mai plin de oameni de culoare decât mă aşteptam eu că poate fi un oraş cu oameni reticenţi şi snobi aşa cum sunt cunoscuţi englezii că sunt. Probabil asta demonstrează că ei, sărmanii, au devenit atât de neputincioşi în faţa valului de imigranţi încât nu se mai vede nici urmă de snobism din ceea ce se spunea vreodată că le-ar fi caracteristic. Acest oraş, fascinant şi diferit de ceea cu ce am fost eu deprins să văd acasă, e atât de plin de viaţă şi de oameni vii, încât pe dată toate motivele despre care mă gândeam eu că m-au făcut să vin aici au de pălit în faţa acestui argument şi nu mai fac faţă şi faptul că am dat peste un loc unde cu adevărat se trăieşte intens mă face să nu-mi pară rău nicio secundă că am ales anume acest oraş pentru a mă bucura de vară şi timpul liber pe care-l am.

Nelu Startan vs Joe Dassin

De mai mult timp ma gândeam să scriu despre această "coincidenţă", în care Nelu Stratan, a copiat melodia şi refrenul cu "zai zai zai", scrisă şi cântată încă de pe timpurile când el nu era în plan.
Piesa lui Nelu chiar îmi era simpatică, una din puţinele a căror refren îl mai fredonam şi eu din când în când, mai ales în momentele când eram zăizăit de toate şi de toţi. Şi am rămas tare cu gura căscată când absolut întâmplător am dat peste o emisiune matinala la TV5 Monde, un canal francez, unde toţi fericiţi băteau din palme şi cântau "zai Zai ZAi ZAI".
Atunci mi-am zis în gând "că-s prea rece şi nemilos şi că fac rău că nu ascult trăşul moldovenesc de la Stratan până la toţi uanabe-urile de lăutari de prin diferite orchestre de nunţi şi cumătrii. Uite la Stratan cum a ajuns să fie fredonat şi la o emisiune matinală care se difuzează în toată lumea francofonă!".
Însă entuziasmul a dispărut când la sfârşitul zai-zai-zai-zai-iului prezentatorul a anunţat ale cui sunt meritele pentru această piesă. Apoi le-am găsit pe ambele pe Youtube (le-am adăugat mai jos), le-am ascultat şi mi-am autoreconfirmat că da, fac bine că nu îmi tăbăcesc timpanul cu muzica neoriginală a unui interpret total neoriginal, care oricum mă zăi-zăia.

Zai zai zai zai cu Joe Dassin

Zai zai zai zai cu Nelu Stratan