Ochii de iepuri şi vinerea asta

Uneori îmi vin în cap aşchii de amintiri din copilărie despre care n-am ştiut sau despre care am uitat cu desăvârşire. Şi se întâmplă spontan, îmi pot reaminti oameni, unele evenimente, chestii care acum nu au importanţă, dar care atunci mi s-au întipărit adânc în memorie. Una din aşchiile care mi-au răsărit în minte acum câteva zile şi care mă urmăreşte este o amintire veche de pe când eram destul de mic - eram pasionat de tot ceea ce ţinea de "cum funcţionează lucrurile" şi am avut, dintotdeauna şi nestăvilit, o curiozitate insistentă de a afla "ce se află înăuntru?" şi "cum lucrează?".
Curiozitatea asta mi-a distrus toate maşinuţele cu care ar fi trebuit sa ma joc cuminte, a distrus casetofoane, telefoane şi probabil că am intervenit mai prin toate aparatele electrocasnice din casă. Curiozitatea asta m-a făcut să citesc puţin mai multe decât semenii mei,, mai puţin curioşi şi m-a marcat. Amintirea despre care vorbeam la început este parte din şirul de accese de curiozitate de care sufeream şi include o perioadă din copilăria mea fragedă, când după ce un văr mai mare de-al meu a trecut pe la noi şi a tăiat un iepure, eu, din intenţii nobile şi în numele ştiinţei i-am colectat ochii şi i-am pus la păstrare în apă, în cele mai frumoase pahare ale mamei.

Vroiam să am un muzeu de organe şi cei doi ochi ar fi trebuit să fie primele mele exponate.
Din păcate, n-a mers - eu la ai mei 5-6 ani nu prea ştiam nimic despre conservarea ţesuturilor, iar tata avea nas destul de bun ca să-mi desconspire piesele de muzeu puse la păstrare discret, pe dulapuri.
Acum sunt altul.
3 ani în urmă am dat examenul la morfopatologie, unde am studiat pe organe conservate adevărate; nu erau de iepuri. Muzeele de anatomie le-am vizitat de nenumărate ori şi nu doar muzeele. Fascinaţia mea pentru acestea încet, încet se stinge. Locul muzeelor în mine îl ia altcineva - muzeul viu. Sunt absolut convins că nu voi găsi niciodată un muzeu mai enorm, mai complex şi mai impunător decât Omul.
Anume un astfel de muzeu căutam să întâlnesc, probabil, atunci când colecţionam ochi de iepuri, anume un astfel de muzeu am vrut să descopăr, unul în care să rămâi mut de uimire la ceea ce ascunde şi total neputincios să-l înţelegi pe deplin ca un întreg.
Vinerea de azi este o zi specială pentru mine şi toţi cei peste 300 de colegi ai mei din promoţia anului VI de la medicină, fiindcă a fost ultima zi de studiu şi ultima zi când am mai fost studenţi. Sunt şase ani de când am intrat pentru prima oară în aulele USMF şi toţi şase au trecut mai repede decât credeam eu că trece timpul în mod normal. Am înainte, însă, testul final - examenul de stat, şi sper să îl susţin cu bine. Am de repetat tot ceea ce am învăţat până acum şi nu e puţin, aşa că urmează o perioadă destul de încordată în viaţa mea. Însă oricâtă încordare n-aş simţi, ştiu că deja partea mai grea a trecut, a mai rămas doar un pas pentru a închide cercul.
Şi cel mai important e că am înţeles un lucru - nu voi mai construi alte muzee niciodată. Acum ştiu unde pot găsi cel mai extraordinar muzeu al naturii şi încet-încet încep să-i descopăr tainele. Baftă tuturor la examenele finale!

Ieri, deasupra Chişinăului

Stând cu ochii proptiţi în imensul albastru de ieri, cu irisul încordat şi pupila stresată că nu poate cuprinde deodată întreaga enormitate de cer care se deschidea deasupra mea, mi-am luat aparatul proaspăt reparat cu ambele mâini şi am făcut câteva foto cu ceea la ce-mi place mie să văd - avioane zburând. Şi, dintr-o dată, mi s-o trezit un dor de călătorii, de zboruri şi de nori spintecaţi şi lăsaţi în urmă cu viteza sunetului... Nu mai scriu nimic, doar pun un scurt colaj cu nişte secvenţe din ce s-a primit.
Felicitări tuturor celor ce se spetesc pentru moldovan dream, e 1 mai azi!