Toate oglinzile pe care le-am avut vreodată prin casă au început să nu mă mai încapă după ce am aveam peste 16 ani. Trecusem de un metru şi optzeci pe atunci şi ca să îmi văd ciubcicul trebuia deja să mă aplec. Apoi am observat că şi prin localuri sau pe la vecini şi prieteni oglinzile nu sunt agăţate unde mi-ar plăcea mie să stea şi trebuie să mă aplec pentru a mă vedea. Până la un timp nu prea am dat mare importanţă acestui lucru. Dar când de fiecare dată trebuie să te apleci pentru a vedea dacă nu ţi-a rămas spuma de la pasta de dinţi în colţul gurii dimineaţa sau când vrei să vezi dacă nu cumva vreun şfichi de păr nu se ţuguiază pre tare într-o parte, această fiecare aplecătură devine un chin. Se transformă într-o picătură chinezească - un ritual de aplecare de câteva ori pe zi în faţa unei banale oglinzi, de parcă permanent mi se reaminteşte că nu sunt ca toţi, am ieşit puţin din standarde, deci trebuie să îndur consecinţele.
De asemenea şi oraşul acesta infect, are grijă să îmi aducă aminte de câte ori e posibil că nu mă încadrez în standarde. Rutierele noastre sunt primul şi cel mai dureros exemplu de acest fel. Sunt efectiv torturat de câteva ori pe zi în ele: fiindcă sunt mai înalt decât microbuzele de rută, trebuie să îndur cam o oră de stat în picioare cu capul aplecat în piept şi cu ceafa în acoperiş. În plus, chişinăuienii şi oaspeţii capitalei ştiu foarte bine că rutierele în sine sunt enervante prin faptul că sunt un mijloc de transport băşinos şi nespălat unde în fiecare a doua cântă muzică tare şi cam toţi şoferii sunt cu handicap. Dar încă să mai şi fii forţat să stai cu capul subţioară? Fără sa vezi nimic pe fereastră. Uneori câte un fir de păr răzleţ ajunge să mi se prindă în plafonul becurilor din acestea iar la următorul hop acesta îmi este smuls. E o adevărată tortură, v-o jur!
Nu o dată mi s-a întâmplat să merg pe trotuar şi să mă lovesc cu capul în acoperişurile gheretelor care noaptea acoperă vitrinele acestora iar ziua este ridicat în sus. În una din aceste întâmplări chiar am ajuns să-mi sparg capul rău şi a trebuit un pansament sănătos ca să opresc hemoragia. Nu o dată m-am lovit cu capul şi în uşi de scări de blocuri, în panouri de la schimburi valutare de prin oraş, în tot felul de reclame şi căcaturi agăţate prin magazine sau pe marginea drumului şi trotuarele capitalei. Toate îmi sunt ca un pumn după ceafă care mi se dă pentru că nu sunt de mărimea celor care le-au agăţat acolo. Nu există un standard în ţara asta care să mă apere pe mine, ca om înalt.
În cazul meu degrabă nici nu aştept prea multe schimbări. Presimt că pur şi simplu va trebui să mă adaptez pentru că nu se prevede ca prea curând municipalitatea să scoată rutierele astea scunde şi împuţite de pe rută sau să oblige comercianţii să nu aibă firme, reclame şi vitrine deasupra trotuarelor mai jos de doi metri şi jumătate. Va trebui să mă adaptez. Dar am mai observat un alt lucru: în jurul meu peste tot sunt oameni din aceștia ca mine - adaptabili. Care se apleacă.
Este un trotuar pe Dacia deasupra căruia de câţiva ani tot creşte o creangă. Cu vreo doi ani în urmă doar eu şi probabil alţi năntălăi ca mine abia dacă ajungeau cu vârful firului de păr buza frunzelor de pe acel ram. Acum situaţia s-a corobănit serios: creanga a crescut obraznic în jos şi zeci de oameni care zilnic treceau pe sub ea nestingheriţi, acum trebuie să se aplece şi ei. După câţiva ani de inacţiune au devenit, ca mine, nişte adaptaţi.
Întrebarea mea este "Când trebuie să reacţionăm?". Care este pragul nostru de reacţie şi ce ne motivează să trecem la acţiune? Cine va fi acel care va tăia creanga asta, va da cu un topor în ea şi în toate celelalte crengi şi acareturi care ne stau în cap? Probabil nu voi fi eu, pentru că eu continui să mă aplec şi astăzi pe la oglinzile din baie, stau cu capul aplecat ore în şir prin rutiere, tacit înjur în gând când dau cu capul în acareturile vreunei dughene şi nu fac nimic când mă trezesc cu capul într-o creangă. Şi văd că asta o fac toţi. Nimeni nu ia în mână un topor şi să taie crengile care ne dau în cap. Toţi preferă să se aplece. Chiar dacă nu mă încadrez în standardul de înălţime, în schimb mă înscriu perfect în cel de inacţiune.
Acest lucru mă face să cred că suntem în general o naţiune de oameni aplecaţi. Nu pot spune că suntem bine crescuţi şi politicoşi şi asta ne-ar opri de la acţiune, pentru că ştim bine că nu este aşa. În mare parte, nu suntem bine crescuţi. Atunci ce suntem? Probabil suntem bine bătuţi de mici atunci, atât de bine încât să nu mai îndrăznim să piuim fără a fi rugaţi să o facem. Iar când vine vorba de propria noastră coloană, preferăm să ne aplecăm şi să înjurăm tacit în gând, aşteptând să ne salveze cineva. Păcat că nu vedem totuşi că noi trebuie să fim propriii noştri salvatori.
De asemenea şi oraşul acesta infect, are grijă să îmi aducă aminte de câte ori e posibil că nu mă încadrez în standarde. Rutierele noastre sunt primul şi cel mai dureros exemplu de acest fel. Sunt efectiv torturat de câteva ori pe zi în ele: fiindcă sunt mai înalt decât microbuzele de rută, trebuie să îndur cam o oră de stat în picioare cu capul aplecat în piept şi cu ceafa în acoperiş. În plus, chişinăuienii şi oaspeţii capitalei ştiu foarte bine că rutierele în sine sunt enervante prin faptul că sunt un mijloc de transport băşinos şi nespălat unde în fiecare a doua cântă muzică tare şi cam toţi şoferii sunt cu handicap. Dar încă să mai şi fii forţat să stai cu capul subţioară? Fără sa vezi nimic pe fereastră. Uneori câte un fir de păr răzleţ ajunge să mi se prindă în plafonul becurilor din acestea iar la următorul hop acesta îmi este smuls. E o adevărată tortură, v-o jur!
Nu o dată mi s-a întâmplat să merg pe trotuar şi să mă lovesc cu capul în acoperişurile gheretelor care noaptea acoperă vitrinele acestora iar ziua este ridicat în sus. În una din aceste întâmplări chiar am ajuns să-mi sparg capul rău şi a trebuit un pansament sănătos ca să opresc hemoragia. Nu o dată m-am lovit cu capul şi în uşi de scări de blocuri, în panouri de la schimburi valutare de prin oraş, în tot felul de reclame şi căcaturi agăţate prin magazine sau pe marginea drumului şi trotuarele capitalei. Toate îmi sunt ca un pumn după ceafă care mi se dă pentru că nu sunt de mărimea celor care le-au agăţat acolo. Nu există un standard în ţara asta care să mă apere pe mine, ca om înalt.
În cazul meu degrabă nici nu aştept prea multe schimbări. Presimt că pur şi simplu va trebui să mă adaptez pentru că nu se prevede ca prea curând municipalitatea să scoată rutierele astea scunde şi împuţite de pe rută sau să oblige comercianţii să nu aibă firme, reclame şi vitrine deasupra trotuarelor mai jos de doi metri şi jumătate. Va trebui să mă adaptez. Dar am mai observat un alt lucru: în jurul meu peste tot sunt oameni din aceștia ca mine - adaptabili. Care se apleacă.
Este un trotuar pe Dacia deasupra căruia de câţiva ani tot creşte o creangă. Cu vreo doi ani în urmă doar eu şi probabil alţi năntălăi ca mine abia dacă ajungeau cu vârful firului de păr buza frunzelor de pe acel ram. Acum situaţia s-a corobănit serios: creanga a crescut obraznic în jos şi zeci de oameni care zilnic treceau pe sub ea nestingheriţi, acum trebuie să se aplece şi ei. După câţiva ani de inacţiune au devenit, ca mine, nişte adaptaţi.
Întrebarea mea este "Când trebuie să reacţionăm?". Care este pragul nostru de reacţie şi ce ne motivează să trecem la acţiune? Cine va fi acel care va tăia creanga asta, va da cu un topor în ea şi în toate celelalte crengi şi acareturi care ne stau în cap? Probabil nu voi fi eu, pentru că eu continui să mă aplec şi astăzi pe la oglinzile din baie, stau cu capul aplecat ore în şir prin rutiere, tacit înjur în gând când dau cu capul în acareturile vreunei dughene şi nu fac nimic când mă trezesc cu capul într-o creangă. Şi văd că asta o fac toţi. Nimeni nu ia în mână un topor şi să taie crengile care ne dau în cap. Toţi preferă să se aplece. Chiar dacă nu mă încadrez în standardul de înălţime, în schimb mă înscriu perfect în cel de inacţiune.
Acest lucru mă face să cred că suntem în general o naţiune de oameni aplecaţi. Nu pot spune că suntem bine crescuţi şi politicoşi şi asta ne-ar opri de la acţiune, pentru că ştim bine că nu este aşa. În mare parte, nu suntem bine crescuţi. Atunci ce suntem? Probabil suntem bine bătuţi de mici atunci, atât de bine încât să nu mai îndrăznim să piuim fără a fi rugaţi să o facem. Iar când vine vorba de propria noastră coloană, preferăm să ne aplecăm şi să înjurăm tacit în gând, aşteptând să ne salveze cineva. Păcat că nu vedem totuşi că noi trebuie să fim propriii noştri salvatori.
