Microbuzele din capitală - câteva idei ale unui călător frustrat

Transportul în comun din Chişinău nu mai face faţă cerinţelor unui oraş modern, microbuzele de rută care au fost iniţial introduse ca o metodă temporară de transport urban au rămas deja de ani buni unica metodă de transport pentru majoritatea locuitorilor oraşului care nu au transport personal.

Rutierele – un mijloc de transport neadaptat corespunzător

Pe străzile oraşului vedem în mare parte diferite modele ale aceluiaşi tip de microbuz, Mercedes-Benz Sprinter, care s-a dovedit un model rezistent şi foarte bine primit de şoferii din Moldova. Este un vehicul rezistent, consumă relativ puţin, ieftin de întreţinut. Totuşi, în pofida pasiunii şoferilor de rută pentru acest model, pe drumurile oraşului nostru circulă modele complet neadaptate transportului urban de pasageri. Am ocazia să simt acest lucru de fiecare dată când urc în vreun microbuz din Chişinău.

Cum urcăm şi coborâm din microbuze

Despre modul în care intrăm şi coborâm din microbuz deja spune foarte multe despre acest tip de transport – dacă urci al doilea în acest tip de transport ai şanse mari să dai la propriu cu nasul în fundul călătorilor care au urcat deja – călătorii care au urcat, la intrare, se apleacă pentru că acoperişul este mai jos şi se reţin în faţă pentru că trebuie să scoată din buzunare taxa pentru călătorie. Unica metodă de a urca este fie să rogi pasagerii deja urcaţi să facă câţiva paşi mai înainte sau, dacă nu te aud, să-i împingi. Dacă microbuzul este arhiplin şi sunt pasageri în faţă şoferul pierde vizibilitatea în oglinda din dreapta, la fel ca şi controlul asupra uşii. Şoferul nu are nici un control asupra închiderii uşilor şi siguranţa acesteia. Nu de puţine ori aceştia pornesc în timp ce uşa nu este încă închisă – fie pentru că se grăbesc, fie că au staţionat neregulamentar şi sunt claxonaţi de şoferii din spate, enervaţi de şofatul şi opririle bruşte ale conducătorilor de maxi-taxi-uri.

La coborâre, de asemenea, sunt multe momente în care pot apărea situaţii de accident – şoferii nu au control asupra uşii şi atunci când staţionează pe a doua bandă pasagerii liber pot deschide uşa să coboare, neasigurându-se că de pe prima bandă nu vine alt autovehicul. Personal am fost martor la o asemenea situaţie când o doamnă a deschis uşa singură şi încercat să coboare în timp ce în viteză, pe prima bandă din dreapta un alt automobil a fost doar la câţiva centimetri de uşa deschisă brusc şi la un pas de a-i sfărâma picioarele. Totul s-a terminat cu un ţipăt disperat de frică şi cu un „ce, eşti oaie, nu vezi că vine maşina?” din partea şoferului.

Motive pentru care „marshrutka must die”

Mai jos vă propun o lista cu cele mai importante motive pentru care eu consider că aceste microbuze nu merită să fie numite transport civilizat.

1. Lipsa de igienă şi anti-sanităria din microbuze

În transportul în comun circulă tot oraşul, diferiţi oameni care au pus mâinile pe diferite lucruri înainte de urcare. Pe aceleaşi bare pun mâinile femei însărcinate, bătrâni bolnăvicioşi, copii care se întorc de la grădiniţe, mame cu copii sugari. Se simte că în microbuze pute. Mai ales vara. Se simte că nu se face curat, că scaunele nu sunt curate. De fapt, este un mister unde priveşte Centrul Naţional de Sănătate Publică şi de ce nu se iau măsuri pentru mizeria din transportul public. Scaunele în majoritatea rutierelor nu sunt lavabile, nu poţi să le speli, sunt aceleaşi scaune de zeci de ani pe care s-au aşezat mii de alte funduri şi care îmbibă ca un burete toată flora oraşului. 

Interiorul majorităţii microbuzelor este tapetat cu covrolin, un material complet neadecvat pentru transportul public. Într-o discuţie cu un medic de familie de la Policlinica Nr.1 din oraş, aceasta îmi spunea că acest material de tapiţerie este un adevărat cuibar de infecţii: tuberculoză, virusuri respiratorii, tot ceea ce se tuşeşte şi se strănută de către toţi călătorii creşte şi se cuibăreşte bine-merci în tapiţeria şi scaunele rutierelor. Ridicaţi capul şi priviţi podurile acestora – în multe dintre ele pe la colţuri veţi vedea urme de condensat care deja răzbat prin învelişul de covor şi lasă şiroaie negre ce amintesc despre cât de prost ventilate sunt rutierele, cât de prielnice sunt condiţiile pentru ca toate infecţiile să se adăpostească şi să se transmită mai departe. De ce ne mai mirăm că avem o populaţie bolnavă dacă zi de zi câteva ore stăm cu nasul în butoaiele acestea de metal infecte? 

Arătaţi-mi un şofer care are grijă să şteargă zilnic barele din microbuze cu soluţie antibacteriană, sau ca podeaua să fie tratată corespunzător. Arătaţi-mi cum se spală scaunele şi cum se dezinfectează pereţii microbuzelor. Nu există asemenea noţiuni cum ar fi igiena în transportul public la noi şi Centrul pentru Sănătate Publică ar fi trebuit de 20 de ani să se autosesizeze în această direcţie.

2. Condiţiile pentru persoane cu nevoi speciale, copii, etc.

Dacă călătoriţi frecvent cu rutierele, cu siguranţă aţi fost martori la situaţii în care urcă mame cu un copil în braţe şi şoferul porneşte neasigurându-se că mama sau copilul se ţin de bare sau că au loc pe scaun. Sunt situaţii când urcă un părinte cu doi copii şi prima grijă a şoferului este să îi prevină că „rebeonku 7 let, doljen platiti” şi nu să se asigură că acei copii nu se vor rostogoli când el apasă pe accelerator. Barele, în majoritatea rutierelor, sunt amplasate una orizontală sus pe dreapta şi una sus pe stânga, verticale: una la intrare şi una la spatele şoferului. Copii şi adolescenţii care nu au loc pe scaune trebuie fie să se fixeze de barele verticale de lângă uşă, împiedicând urcarea şi coborârea, fie să se ţină de scaune, ceea ce este complet nesigur şi periculos.
Despre bătrâni şi persoanele cu dizabilităţi nici nu mai vorbim – acest transport nu este pentru ei. La fel cum nu este nici pentru femeile însărcinate – drumurile noastre pline de gropi, suspensia rigidă a microbuzelor şi, de cele mai multe ori, îmbulzeala şi scaunele prea apropiate unul de celălalt poate transforma o viitoare mămică într-o mămică, din mers!
Eu sunt înalt, probabil mai mult peste medie, de aceea mai mult decât pe oricine, acest tip de transport public, efectiv, mă terorizează. Înălţimea salonului sub 1,80m mă obligă să stau cu capul aplecat pe tot parcursul călătoriei. Unicul lucru pe care îl văd îmi sunt papucii sau ceafa călătorilor care merg alături de mine în picioare. Sunt sigur că pasagerii care au peste 1,70m nu mai văd ferestrele şi pe unde se merge, nu văd străzile şi nu se pot orienta unde se află. Am ani buni de când circul pe străzile oraşului şi deja cu ochii închişi ştiu toate străzile pe care circul zilnic, însă îmi imaginez cum s-ar simţi în locul meu cineva care nu cunoaşte străzile şi nu ştie unde se află - asta pentru că nu se vede nimic dacă stai în picioare.

3.Scaunele

Încă puţin despre scaune – sunt un dezastru în majoritatea microbuzelor. Prost fixate, în stare deplorabilă, de multe ori am avut situaţii când simţi că se leagănă şi poate să se rupă sub tine sau când în spetează din cauza uzurii se simt bucăţi de metal care mi-au zgâriat spatele la hopuri mai mari. În general transportul urban are nevoie de scaune mici, lavabile, subţiri şi nu ceea ce avem noi – fotolii prost făcute, pline de praf, murdare şi dărăpănate. De cele mai multe ori rândul de scaune din spate sunt ridicare pe o platformă mai înaltă pentru a mări spaţiul din portbagaj, de aceea pasagerii se pomenesc cocoţaţi cu capul în tavan. Pe ruta 115 de câteva ori am mers într-un microbuz care în rândul din spate are scaunele foarte aproape de tavan şi trebuie să apleci capul că să nu te loveşti.
De asemenea, spaţiul dintre scaune nu este adaptat pentru pasagerii adulţi. Cu asta ar fi trebuit să încep de fapt, pentru că anume asta mă enervează la culme cel mai mult – lipsa spaţiului pentru picioare. De parcă am trăi în China unde media la înălţime e de 1,60m. Şi nu doar eu sunt enervat de acest lucru, observ şi bătrânii, persoanele mai plinuţe, cei care mai au câte o sacoşă – evită scaunele de la fereastră pentru că nu încap, nu pot trece pe al doilea scaun de la geam şi nu pot sta acolo omeneşte. Mai ales când scaunul din faţa ta este prost fixat şi răblăgit şi îţi tasează genunchii la fiecare hop sub greutatea vecinului din faţă. Enervant la culme.

4. Despre siguranţa în microbuze şi despre ce nu-i greu de făcut

Am auzit cu toţii despre accidentele din ultimul timp în care au fost implicate microbuzele din oraş. Nu sunt primele şi nici ultimele. Cu toţii ştim că şoferii în mare parte sunt bădărani şi nu au idee despre cum trebuie să ducă pasageri. Însă sunt unele lucruri care pot fi făcute fără prea mult efort şi care ar creşte puţin calitatea transportului. 

Nu-i greu să ai un stingător de incendiu şi un ciocănaş de sticlă pus în fiecare microbuz. Dacă eşti un administrator de rută, nu-i greu într-o zi o dată pe săptămână să îţi aduni toţi şoferii şi să le organizezi o întâlnire cu un specialist în relaţii cu publicul care să le explice elementarul despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii în calitatea lor de şoferi, să li se repete mai des că în transportul lor urcă oameni pe care poate îi doare un dinte sau care, poate, se întorc de la o înmormântare şi ei nu vor să asculte piese cu „Vladimerskii ţentral veter severnîi” şi radio Şanson. Tot pentru un administrator, nu-i greu să îţi impui şoferii să poarte pantaloni şi cămaşă, sa nu umble în şlapi şi pantaloni scurţi, fără chipiuri trase pe ochi şi sa nu scuipe seminţe sau să aprindă ţigări, să nu vorbească la telefon. Nu-i greu. Nu-i greu să-i dai afară pe cei care nu vor să se conformeze. Deloc nu-i greu nici asta. Nu-i greu să-i obligi pe şoferi să spele podeaua sau să angajezi pe cineva care o va face. Să treci pe la service să mai strângi şuruburile de la scaune şi barele de metal. Tot nu-i greu să faci o plimbare în calitate de pasager în propriile microbuze, să te aşezi, pe rând pe fiecare scaun şi sa te ţii de bare, să simţi singur dacă e bine sau nu şi dacă încapi sau nu. După ce am văzut zilele acestea la tv cum arată unii administratori de rută, care s-au dovedit a fi nişte neni burdănoşi, mâ îndoiesc că ei vor trece acest test cu aşezatul pe fiecare scaun – încă un motiv în plus să se gândească că mai sunt şi alţii ca ei care nu încap şi poate e timpul să lărgească spaţiul dintre scaune, să poate merge toată lumea civilizat. Nu-i greu deloc să faci unele schimbări, dar, din păcate, n-are cine le face.
Se vede clar că transportul public din capitală este mai puţin un transport public şi mai mult un biznăs. Iar biznăsul moldovenesc contemporan este sălbatic, fără scrupule şi murdar, la fel ca microbuzele acestui oraş.