Transportul în
comun din Chişinău nu mai face faţă cerinţelor unui oraş modern, microbuzele de
rută care au fost iniţial introduse ca o metodă temporară de transport urban au
rămas deja de ani buni unica metodă de transport pentru majoritatea locuitorilor
oraşului care nu au transport personal.
Rutierele – un mijloc
de transport neadaptat corespunzător
Pe străzile oraşului vedem în mare parte diferite modele ale aceluiaşi tip de
microbuz, Mercedes-Benz Sprinter, care s-a dovedit un model rezistent şi foarte
bine primit de şoferii din Moldova. Este un vehicul rezistent, consumă relativ
puţin, ieftin de întreţinut. Totuşi, în pofida pasiunii şoferilor de rută
pentru acest model, pe drumurile oraşului nostru circulă modele complet
neadaptate transportului urban de pasageri. Am ocazia să simt acest lucru de
fiecare dată când urc în vreun microbuz din Chişinău. Cum urcăm şi coborâm din microbuze
Despre modul în care intrăm şi coborâm din microbuz deja spune foarte multe
despre acest tip de transport – dacă urci al doilea în acest tip de transport
ai şanse mari să dai la propriu cu nasul în fundul călătorilor care au urcat
deja – călătorii care au urcat, la intrare, se apleacă pentru că acoperişul este
mai jos şi se reţin în faţă pentru că trebuie să scoată din buzunare taxa
pentru călătorie. Unica metodă de a urca este fie să rogi pasagerii deja urcaţi
să facă câţiva paşi mai înainte sau, dacă nu te aud, să-i împingi. Dacă microbuzul
este arhiplin şi sunt pasageri în faţă şoferul pierde vizibilitatea în oglinda
din dreapta, la fel ca şi controlul asupra uşii. Şoferul nu are nici un control
asupra închiderii uşilor şi siguranţa acesteia. Nu de puţine ori aceştia
pornesc în timp ce uşa nu este încă închisă – fie pentru că se grăbesc, fie că au
staţionat neregulamentar şi sunt claxonaţi de şoferii din spate, enervaţi de şofatul
şi opririle bruşte ale conducătorilor de maxi-taxi-uri.
La coborâre, de asemenea, sunt multe momente în care pot apărea situaţii de accident – şoferii nu au control asupra uşii şi atunci când staţionează pe a doua bandă pasagerii liber pot deschide uşa să coboare, neasigurându-se că de pe prima bandă nu vine alt autovehicul. Personal am fost martor la o asemenea situaţie când o doamnă a deschis uşa singură şi încercat să coboare în timp ce în viteză, pe prima bandă din dreapta un alt automobil a fost doar la câţiva centimetri de uşa deschisă brusc şi la un pas de a-i sfărâma picioarele. Totul s-a terminat cu un ţipăt disperat de frică şi cu un „ce, eşti oaie, nu vezi că vine maşina?” din partea şoferului.
Motive pentru care „marshrutka must die”
Mai jos vă propun o lista cu cele mai importante motive pentru care eu consider
că aceste microbuze nu merită să fie numite transport civilizat.
1. Lipsa de igienă şi anti-sanităria din microbuze
În transportul în comun circulă tot oraşul, diferiţi oameni care au pus mâinile
pe diferite lucruri înainte de urcare. Pe aceleaşi bare pun mâinile femei
însărcinate, bătrâni bolnăvicioşi, copii care se întorc de la grădiniţe, mame
cu copii sugari. Se simte că în microbuze pute. Mai ales vara. Se simte că nu
se face curat, că scaunele nu sunt curate. De fapt, este un mister unde
priveşte Centrul Naţional de Sănătate Publică şi de ce nu se iau măsuri pentru
mizeria din transportul public. Scaunele în majoritatea rutierelor nu sunt
lavabile, nu poţi să le speli, sunt aceleaşi scaune de zeci de ani pe care s-au
aşezat mii de alte funduri şi care îmbibă ca un burete toată flora oraşului.
Interiorul majorităţii microbuzelor este tapetat cu covrolin, un material
complet neadecvat pentru transportul public. Într-o discuţie cu un medic de
familie de la Policlinica Nr.1 din oraş, aceasta îmi spunea că acest material de
tapiţerie este un adevărat cuibar de infecţii: tuberculoză, virusuri
respiratorii, tot ceea ce se tuşeşte şi se strănută de către toţi călătorii
creşte şi se cuibăreşte bine-merci în tapiţeria şi scaunele rutierelor. Ridicaţi
capul şi priviţi podurile acestora – în multe dintre ele pe la colţuri veţi
vedea urme de condensat care deja răzbat prin învelişul de covor şi lasă şiroaie
negre ce amintesc despre cât de prost ventilate sunt rutierele, cât de
prielnice sunt condiţiile pentru ca toate infecţiile să se adăpostească şi să
se transmită mai departe. De ce ne mai mirăm că avem o populaţie bolnavă dacă zi de zi câteva ore stăm cu nasul în butoaiele acestea de metal infecte?
Arătaţi-mi un şofer care are grijă să şteargă zilnic
barele din microbuze cu soluţie antibacteriană, sau ca podeaua să fie tratată
corespunzător. Arătaţi-mi cum se spală scaunele şi cum se
dezinfectează pereţii microbuzelor. Nu există asemenea noţiuni cum ar fi igiena
în transportul public la noi şi Centrul pentru Sănătate Publică ar fi trebuit
de 20 de ani să se autosesizeze în această direcţie.
2. Condiţiile pentru persoane cu nevoi speciale, copii, etc.
Dacă călătoriţi frecvent cu rutierele, cu siguranţă aţi fost martori la
situaţii în care urcă mame cu un copil în braţe şi şoferul porneşte neasigurându-se
că mama sau copilul se ţin de bare sau că au loc pe scaun. Sunt situaţii când
urcă un părinte cu doi copii şi prima grijă a şoferului este să îi prevină că „rebeonku
7 let, doljen platiti” şi nu să se asigură că acei copii nu se vor rostogoli
când el apasă pe accelerator. Barele, în majoritatea rutierelor, sunt amplasate
una orizontală sus pe dreapta şi una sus pe stânga, verticale: una la intrare
şi una la spatele şoferului. Copii şi adolescenţii care nu au loc pe scaune
trebuie fie să se fixeze de barele verticale de lângă uşă, împiedicând urcarea
şi coborârea, fie să se ţină de scaune, ceea ce este complet nesigur şi
periculos.
Despre bătrâni şi persoanele cu dizabilităţi nici nu mai vorbim – acest transport nu este pentru ei. La fel cum nu este nici pentru femeile însărcinate – drumurile noastre pline de gropi, suspensia rigidă a microbuzelor şi, de cele mai multe ori, îmbulzeala şi scaunele prea apropiate unul de celălalt poate transforma o viitoare mămică într-o mămică, din mers!
Eu sunt înalt, probabil mai mult peste medie, de aceea mai mult decât pe oricine, acest tip de transport public, efectiv, mă terorizează. Înălţimea salonului sub 1,80m mă obligă să stau cu capul aplecat pe tot parcursul călătoriei. Unicul lucru pe care îl văd îmi sunt papucii sau ceafa călătorilor care merg alături de mine în picioare. Sunt sigur că pasagerii care au peste 1,70m nu mai văd ferestrele şi pe unde se merge, nu văd străzile şi nu se pot orienta unde se află. Am ani buni de când circul pe străzile oraşului şi deja cu ochii închişi ştiu toate străzile pe care circul zilnic, însă îmi imaginez cum s-ar simţi în locul meu cineva care nu cunoaşte străzile şi nu ştie unde se află - asta pentru că nu se vede nimic dacă stai în picioare.
Despre bătrâni şi persoanele cu dizabilităţi nici nu mai vorbim – acest transport nu este pentru ei. La fel cum nu este nici pentru femeile însărcinate – drumurile noastre pline de gropi, suspensia rigidă a microbuzelor şi, de cele mai multe ori, îmbulzeala şi scaunele prea apropiate unul de celălalt poate transforma o viitoare mămică într-o mămică, din mers!
Eu sunt înalt, probabil mai mult peste medie, de aceea mai mult decât pe oricine, acest tip de transport public, efectiv, mă terorizează. Înălţimea salonului sub 1,80m mă obligă să stau cu capul aplecat pe tot parcursul călătoriei. Unicul lucru pe care îl văd îmi sunt papucii sau ceafa călătorilor care merg alături de mine în picioare. Sunt sigur că pasagerii care au peste 1,70m nu mai văd ferestrele şi pe unde se merge, nu văd străzile şi nu se pot orienta unde se află. Am ani buni de când circul pe străzile oraşului şi deja cu ochii închişi ştiu toate străzile pe care circul zilnic, însă îmi imaginez cum s-ar simţi în locul meu cineva care nu cunoaşte străzile şi nu ştie unde se află - asta pentru că nu se vede nimic dacă stai în picioare.
3.Scaunele
Încă puţin despre scaune – sunt un dezastru în majoritatea microbuzelor.
Prost fixate, în stare deplorabilă, de multe ori am avut situaţii când simţi că
se leagănă şi poate să se rupă sub tine sau când în spetează din cauza uzurii
se simt bucăţi de metal care mi-au zgâriat spatele la hopuri mai mari. În
general transportul urban are nevoie de scaune mici, lavabile, subţiri şi nu
ceea ce avem noi – fotolii prost făcute, pline de praf, murdare şi dărăpănate.
De cele mai multe ori rândul de scaune din spate sunt ridicare pe o platformă
mai înaltă pentru a mări spaţiul din portbagaj, de aceea pasagerii se pomenesc
cocoţaţi cu capul în tavan. Pe ruta 115 de câteva ori am mers într-un microbuz
care în rândul din spate are scaunele foarte aproape de tavan şi trebuie să
apleci capul că să nu te loveşti.
De asemenea, spaţiul dintre scaune nu este adaptat pentru pasagerii adulţi. Cu asta ar fi trebuit să încep de fapt, pentru că anume asta mă enervează la culme cel mai mult – lipsa spaţiului pentru picioare. De parcă am trăi în China unde media la înălţime e de 1,60m. Şi nu doar eu sunt enervat de acest lucru, observ şi bătrânii, persoanele mai plinuţe, cei care mai au câte o sacoşă – evită scaunele de la fereastră pentru că nu încap, nu pot trece pe al doilea scaun de la geam şi nu pot sta acolo omeneşte. Mai ales când scaunul din faţa ta este prost fixat şi răblăgit şi îţi tasează genunchii la fiecare hop sub greutatea vecinului din faţă. Enervant la culme.
De asemenea, spaţiul dintre scaune nu este adaptat pentru pasagerii adulţi. Cu asta ar fi trebuit să încep de fapt, pentru că anume asta mă enervează la culme cel mai mult – lipsa spaţiului pentru picioare. De parcă am trăi în China unde media la înălţime e de 1,60m. Şi nu doar eu sunt enervat de acest lucru, observ şi bătrânii, persoanele mai plinuţe, cei care mai au câte o sacoşă – evită scaunele de la fereastră pentru că nu încap, nu pot trece pe al doilea scaun de la geam şi nu pot sta acolo omeneşte. Mai ales când scaunul din faţa ta este prost fixat şi răblăgit şi îţi tasează genunchii la fiecare hop sub greutatea vecinului din faţă. Enervant la culme.
4. Despre siguranţa în microbuze şi despre ce nu-i greu de făcut
Am auzit cu toţii despre accidentele din ultimul timp în care au fost implicate
microbuzele din oraş. Nu sunt primele şi nici ultimele. Cu toţii ştim că
şoferii în mare parte sunt bădărani şi nu au idee despre cum trebuie să ducă
pasageri. Însă sunt unele lucruri care pot fi făcute fără prea mult efort şi
care ar creşte puţin calitatea transportului.
Se vede clar că transportul public din capitală este mai puţin un transport public şi mai mult un biznăs. Iar biznăsul moldovenesc contemporan este sălbatic, fără scrupule şi murdar, la fel ca microbuzele acestui oraş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu