Aseară am mers la
un film de animaţie proiectat la cinema „Odeon” în cadrul festivalului de
animaţie Animest ediţia 2012, un film animat în regia lui Hayao Miyazaki. Filmul a fost o alegere interesantă chiar şi
pentru mine, care nu sunt un fan al filmelor anime japoneze. Povestea filmului
a reuşit să mă ţină atent la ecran, uneori cred că s-a făcut abuz de
suprarealism şi totul pare prea ieşit din comun pentru a fi credibil (poate
doar pentru mine), dar aşa cum avem de-a face cu o poveste, nimic nu poate fi
pus la îndoială şi totul poate fi adevărat.
Filmul (Howl's Moving Castle) este
foarte bine făcut, întreaga poveste decurge suficient de încet şi ai timp să înţelegi ce se
întâmplă de fapt, abundă în imagini frumos realizate şi totul creează o feerie
specifică filmelor anime. Am plecat din sală cu acea senzaţie de „ce bine ar fi
dacă realitatea noastră ar fi ca un film anime”.
Când eram mic,
îmi doream foarte mult să ajung pictor pentru desenele animate. Am crescut
într-o constantă penurie de filme animate, niciodată nu mă săturam de ele şi erau
zile triste când nu prindeam vre-un film cu desene animate la televizor sau acestea
erau în reluare. De acolo probabil a şi mi-a pornit dorinţa de a fi unul dintre
acei „vrăjitori” care dau viaţă personajelor din desenele animate. Am sacrificat
chiar şi un proiector cu diapozitive de-al mamei pe care am vrut să-l transform
într-un proiector al viitoarelor mele filme animate pentru toţi copiii de pe
strada mea. Visul meu: să-i invit pe toţi într-o zi la un desen animat rulat pe
un perete la mine acasă.
Animatorii de azi
sunt însă cei care au reuşit să menţină vie această pasiune pentru poveşti şi
personaje de animaţie. Acum, când îmi aduc aminte la ce visam, îmi dau seama
cât de naiv eram şi cât de simple mi se păreau lucrurile. Filmul de ieri mi-a
reamintit ce mare e diferenţa între mine copil şi eu acum. M-am transformat în
cineva care nu mai crede în poveşti, prea pragmatic şi cu mai puţine vise. Unii
spun că desenele animate sunt doar pentru copii, însă eu simt că nu e adevărat:
ele ne pot ajuta să nu uităm să visăm, să ne lăsăm imaginaţia să zboare şi să
transmită mesaje pe care filmele n-ar putea-o face niciodată. Animaţia ne
reaminteşte că am fost cu toţii copii şi nu e nimic rău în a visa cu ochii
deschişi, spre ecran.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu